Arhimandritul Sofronie – „Despre măreția chemării la deplinătatea asemănării cu Dumnezeu” (2)

Nr. A-7 (21 Aug. 1989), după numerotarea MT1 Cuvântări duhovnicești, vol. II

Dublare în limba română.

Anunțuri

Pan-Orthodox Conference: “Elder Sophrony, the Theologian of the Uncreated Light” – Simpozionul pan-orthodox: „Cuviosul Sofronie – Teologul Luminii Nezidite” (Athena, 2007)

 

During the three days of 19-21 October 2007, the Holy Great Monastery of Vatopaidi, in cooperation with the Centre of Greek and Orthodox Culture, hosted the Pan-Orthodox Conference at the Athens War Museum with the topic “Elder Sophrony, the Theologian of the Uncreated Light”.






Ιερομόναχος Ραφαήλ Νόϊκα
προφητικός λόγος & χαρισματική εμπειρία- Γ.Σωφρόνιος

Μητροπολίτης Μεσογαίας κ.κ. Νικόλαος
Υπακοή και ελευθερία κατά τον Γέροντα Σωφρόνιο

Ομότιμος Καθηγητής κ. Γεώργιος Μαντζαρίδης
Η μετοχή στην ενέργεια του Θεού ως όρος πραγματώσεως της υποστατικής αρχής στον άνθρωπο
Η μετοχή στην ενέργεια του Θεού -Γ.Σωφρόνιος

Πρωτοπρεσβύτερος Δημήτριος Τζέρπος
Οι λειτουργικές ευχές του Γέροντος Σωφρονίου

Μοναχός Νικόδήμος Αγιοπαυλίτης
Ο Γ.Σωφρόνιος ως πνευματικός στην Ι. Μ. Αγίου Παύλου

Καθηγούμενος Ιεράς Μονής Σίμωνος Πέτρας Αρχιμ. Ελισαίος
Η πνευματική πατρότητα κατά τον Γ.Σωφρόνιο

Μητροπολίτης Λεμεσού κ.κ. Αθανάσιος
Η ιεροσύνη κατά τον Γέροντα Σωφρόνιο

Καθηγητής κ. Δήμήτριος Τσελεγγίδής
Η συνεργία της θείας και της ανθρώπινής θελήσεως

Καθηγούμενος Ιεράς Μεγίστης Μονής Βατοπαιδίου Αρχιμ. Εφραίμ
Η θεοεγκατάλειψη κατά τον Γέροντα Σωφρόνιο

Μητροπολίτης Κενύας κ.κ. Μακάριος
Χρόνος & αιωνιότητα στη διδασκαλία του Γ. Σωφρονίου.

το παλαμικό υπόβαθρο της θεολογίας του π.Σωφρονίου
Πρωτοπρεσβύτερος Νικόλαος Λουδοβίκος
Η έκσταση ως κάθοδος, το παλαμικό υπόβαθρο της θεολογίας του π.Σωφρονίου

Μητροπολίτης Ναυπάκτου κ.κ. Ιερόθεος Βλάχος
Το πρόσωπο ως αλήθεια στη διδασκαλία του Γ.Σωφρονίου

Γέρων Μωυσής Αγιορείτης
Ο Γέροντας Σωφρόνιος ως αγιορείτης

Πρωτοπρεσβύτερος Βασίλειος Καλλιακμάνης
Η θεολογία του Γ. Σωφρονίου στο έργο της παιδαγωγικής

π. Ζαχαρίας
Το άκτιστο φως στη ζωή & διδασκαλία του Γ.Σωφρονίου

π. Νικόδήμος Σκρέττας
Η διδασκαλία του Γ.Σωφρονίου για την προσευχή του Ιησού
Η διδασκαλία του Γ.Σωφρονίου για την ευχή

Αρχ.Ζαχαρίας
Εισαγωγή στη θεολογία του Γέροντος Σωφρονίου

Π.ΖΑΧΑΡΙΑΣ
ΑΓΙΟΣ ΣΙΛΟΥΑΝΟΣ ΚΑΙ Γ. ΣΩΦΡΟΝΙΟΣ

Σχόλια σε δύο αποσπάσματα από βιβλίο του
Γέροντος Σωφρονίου Σαχάρωφ Περί Πνεύματος και Ζωής

Μοναχός Βαρθολομαίος
Η συμβολή του Γέροντος Σωφρονίου στην εικονογραφία

The purpose of the conference was to introduce and set forth the life and teaching of this great theologian of our Church. Elder Sophrony, an Athonite monk and later founder of the Holy Monastery of Saint John the Forerunner in Essex, England, graced the greater part of the twentieth century with his presence and became an important waypoint for Orthodox theology. In his representative works Saint Silouan the Athonite, We Shall See Him as He Is and On Prayer, the experiential character of his theology is clearly made manifest. Elder Sophrony ventured to speak in a way rarely encountered in the history of the Church; but this he did only towards the end of his life and with great hesitance. By this time he had fully been crucified to the world and wished to offer the witness of his faith to our troubled times.

 The introductory remarks of the Abbot of the Holy Great Monastery of Vatopaidi, Archimandrite Ephraim, and of the President of the Centre of Greek and Orthodox Culture, Mr. Foivos Christodoulidis, were followed by the greetings from representatives of the Ecumenical Patriarchate, Senior Patriarchates, and Autocephalous Orthodox Churches. The Very Reverend Metropolitan of Pergamum, Ioannis, representative of His Holiness the Ecumenical Patriarch Vartholomeos, announced the program of the conference. This was followed by the commencement speech pertaining to the person and the theology of Elder Sophrony given by one of his spiritual children, Archimandrite Zacharias of the Holy Monastery of Saint John the Forerunner in Essex. Ten sessions were then held and thirty-five presentations given. During these presentations, distinguished presenters (metropolitans, abbots of monasteries, university professors, and other experts from Greece, Russia, England, France, Belgium, Serbia, Romania and Kenya) gave their talks. A central place in the general theme of the conference, as would be expected, was given to the meaning of the person or, as Elder Sophrony preferred to call it, the hypostasis.

Elder Sophrony, who was characterized as a theologian of the “hypostatic principle”, saw this principle as the innermost primary and ultimate principle, which constitutes the ontological core of the divine Being. The hypostatic principle was given “in power” as a charisma to man as well. The perfection of man, which may be identified with his deification, is realized with his emergence as a hypostasis in accordance with the prototype of Christ. Man as a person-hypostasis embraces in his existence all it means to be a human being, and all it means to be a divine-human being. In order to arrive there, however, he needs to empty himself completely of his egoism, become humble, and keep to the greatest degree possible the dual commandment of love towards God and towards his neighbor.

The entire ascetic life aims toward this goal, which is the perfect fulfillment of man as being created “in the image and likeness” of God. One particular occurrence that makes the teaching of Elder Sophrony timely is his encounter with the mysticism of the Eastern religions, which seeks man’s salvation though his immersion in an imagined impersonal absolute. He himself turned to this sort of seeking for eight years, which he also regarded as his greatest sin. Though he did not reject Christ, he deemed this deportment of his as a fearsome deception. By general admission, the conference was an absolute success and it surpassed the expectations of its organizers. The content of the presentations, the interest in the discussions and the number of people who had to follow the proceedings standing on their feet because of the crowd were impressive.

SinedrioSofronios2sofronios-00130sofronios-00138sofronios-00144sofronios-00146sofronios-00148sofronios-00161sofronios-00164sofronios-00178sofronios-00180sofronios-00192sofronios-00195sofronios-00197sofronios-00199sofronios-00203sofronios-00204sofronios-00209sofronios-00213sofronios-7103sofronios-7106sofronios-7108sofronios-7125sofronios-7131sofronios-7133sofronios-7136sofronios-7142sofronios-7143sofronios-7145sofronios-7148sofronios-7152sofronios-7153sofronios-7158sofronios-7163sofronios-7170sofronios-7172sofronios-7181sofronios-7182sofronios-7190sofronios-7193sofronios-7194sofronios-7201sofronios-7205sofronios-7208sofronios-7226sofronios-7239sofronios-7250sofronios-7256sofronios-7257sofronios-7265sofronios-7266sofronios-7270sofronios-7276sofronios-7280sofronios-7281sofronios-7317sofronios-7326sofronios-7327sofronios-7329sofronios-7330sofronios-7333sofronios-7334sofronios-7343sofronios-7349

Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. II, Cuv. 7 ASCULTAREA ŞI CELELALTE CĂI ALE PROPĂŞIRII DUHOVNICEŞTI (1)

34301-silouan7 ASCULTAREA ŞI CELELALTE CĂI ALE PROPĂŞIRII DUHOVNICEŞTI (1)

Arhimandritul Sofronie, Ascultarea și celelalte căi ale propășirii duhovnicești.mp3

Pentru deplinătatea atinsă şi începutul fără de început. Pentru căile învățăturii duhovniceşti. Pentru ascultare. Pentru nepătimire. Dragostea dumnezeiască. Semnul ajungerii la Dumnezeu – lărgirea ființei. Chipul lui Dumnezeu – multi-ipostatica unime. Ascultarea duce la „EU SÂNT”. Pentru paza poruncilor. Energia învierii este în credința noastră: despre „aşteptare” şi „deznădejde”. Despre „înalta tensiune” şi „relaxare”.

Deşi acum sânt neputincios şi nu mai am energie, totuşi mă bucur de fiecare întâlnire cu voi. Văd multe fețe care nu sânt oficial mădularele mănăstirii, dar sânt legaţi de noi în duh, într’o singură familie. Şi când trebuie să vorbesc mă aflu într’o stare ciudată. La Cina cea de Taină, Domnul a zis ucenicilor: „Voi de acum nu mai sânteţi robi ai Mei, ci prieteni, şi Eu am zis vouă tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (2). Astfel, pare-mi-se că v’am zis tot – şi în scris, şi prin viu grai – ce am auzit de la părintele meu, Fericitul Siluan. Domnul însă, în aceeaşi noapte, zice: „Încă multe am a vă spune, însă nu sânteţi în putere a le purta acum” (3).

Reiese o îmbinare a deplinătăţii atinse, şi în acelaşi timp încă a începutului fără de început! Când omului îi este dată rugăciunea către Dumnezeu şi plânge din toată fiinţa sa, căutând unirea cu Dumnezeu, atunci, bineînţeles, Dumnezeu este cu el, omul însă poate şti că Dumnezeu este cu el, dar poate şi să nu o ştie, trăindu-şi doar amarul. Tot astfel şi în viaţa noastră de aci: putem şti că Dumnezeu este cu noi şi, în acest sens, deja a trăi într’un cu totul alt tărâm al fiinţei. Iar acum de voi atârnă, cei ce alcătuiţi mănăstirea, a o face loc al prezenţei vii a lui Dumnezeu. În şcolile acestei lumi, de-a lungul veacurilor, s’a format un sistem de învăţătură treptată a copiilor, până la ultimele trepte, când omul este deplin introdus în gândirea lumii şi de acum va lua parte activă la ea. La noi însă este o cu totul altă rânduială. Vă amintiţi că v’am vorbit de trăsătura deosebită a mănăstirii ca şcoală unde oamenii învaţă a ajunge la Dumnezeu prin rugăciune? Iată Siluan – străină, neobişnuită ivire: dintr’o dată, într’o clipită L-a văzut pe Hristos în puterea celei din veci a Sa Dumnezeire! Înainte de a trece prin orice altceva, el a fost adus la ultimele trepte pe care omul le poate atinge pe pământ. Aşa poate fi cu fiecare dintre noi. Dar se poate şi altfel, precum învaţă Părinții: ei treptat împărtăşesc oamenilor cele despre Dumnezeu. Cu toate acestea Dumnezeu nu urmează acestui sistem. El dintr’o dată Se descoperă cuiva deplin, iar apoi acel om suferă nesfârşit în lume, deoarece cunoscuse tărâmul altei fiinţări – adevărata fiinţare, cea nerăpusă.

Astfel sufletul meu însetează a vă vorbi despre fiinţarea cea nerăpusă, şi de voi atârnă a primi sau a nu primi. Dar uneori aceasta nu de om atârnă. Astfel, când ne aflăm față către Față cu Însuşi Dumnezeu, nu putem întreba nimic: nu avem nici o întrebare. Rândul trecut am încercat să vorbesc cu voi, iar apoi am zis: „Aşa, întrebaţi-mă ceva, ca să ştiu despre ce să vă vorbesc”. Şi nimeni nu m’a întrebat nimic. Încă şi Domnul a zis: „Când Mă veţi vedea, nu Mă veţi întreba nimic” (4). Orice convorbire în duh este deja rugăciune. În dumnezeieştile slujbe noi citim de-a lungul veacurilor, din veac în veac, aceleaşi şi aceleaşi texte. Şi aşa, pregătindu-mă acum să vă întâlnesc, am întrebat pe unul dintre fraţii cei mai tineri: „Dar tu, despre ce vrei să vorbim?” Iar el, fără nici o şovăială, a zis: „Despre ascultare!” Ce se ascunde îndărătul acestei reacţii, „Despre ascultare”? Gândul lui era precum urmează: Născut în împrejurările căderii, el poartă un sânge în care curge păcatul. Iar el doreşte să primenească şi sângele şi duhul care îl stăpânesc din naştere – „în păcate m’a născut maica mea” – spre a deveni έτεροκινητός (mişcat din afară) – şi ca în vene să-i curgă sângele lui Hristos, iar nu sângele lui Adam cel căzut. Când ne îndreptăm cu mintea către Fiinţa cea Absolută – Dumnezeu, această cale ni se pare nesfârşit de lungă. Data trecută am asemănat-o cu Steaua Polară: la ce depărtare se află ea de noi! Câte veacuri la viteza luminii! Cum putem noi atinge acest luminător atât de îndepărtat? Şi dintr’o dată descoperim că această cale necrezut de lungă poate fi scurtată. Şi Domnul Se poate afla lângă noi şi să ne spună: „O, proştilor şi zăbavnici cu inima a înţelege şi a crede!” (5) Noi trăim tot timpul în acest contrast: ori picăm în tărâmul veciniciei nestrămutate, ori cădem din ea în zbuciumurile vieţii de aci. Însă tot mereu, bineînțeles, sântem legați de El: și prin rugăciune, și prin credință, şi cu mintea, şi cu trupul. Şi iată, când fratele a cerut „despre ascultare”, este limpede că în mintea lui era întrebarea: „Cum mă pot sustrage de la propria-mi voie care curge în sângele meu?” Această putinţă se dă în mănăstire, iar nu în lume. Căci în mănăstire se adună oameni care trăiesc prin Dumnezeu: unii mai de mult, alţii mai de curând, iar alţii de-abia au venit. Şi mănăstirea este încredințată unui om ce are viziunea de obşte a fiinţării noastre duhovniceşti, astfel încât ne putem încredinţa lui: cum va spune el. Noi împlinim voia, nu a noastră, ci a altuia. Această stare este una înjositoare pentru cultura veacului de acum: a fi „mişcat din afară”, adică a nu se conduce singur, a nu-şi clădi propria viaţă „cum vreau eu”, ci a se da cumva pasiv în mâinile altcuiva. Iar calea pare a fi cumplit de lungă: posturi, rugăciuni, zece, douăzeci, patruzeci de ani, fiecăruia cum îi este dat. Uneori după patruzeci de ani omul încă nici nu înţelege ce este nepătimirea, ce înseamnă a fi curăţit de păcat. Mie Dumnezeu mi-a dat o deosebită binecuvântare: după sfârşitul părintelui meu; Siluan, după sfatul lui, eu m’am dus la pustie. Mai târziu am fost chemat să fiu duhovnic în Mănăstirea Sf. Pavel, unde am întâlnit monahi Care erau în starea nepătimirii şi nici nu conştientizau propria stare. Li se părea cât se poate de firească. Însă nepătimirea se atinge numai şi numai prin darul lui Dumnezeu, şi nicidecum foarte des: este o stare simplă a omului care nu Vede nimic deosebit, dar care este slobod de mişcările păcatului şi în stare a primi şuvoiul iubirii lui Dumnezeu. Când vorbim de dragostea lui Dumnezeu, prin cuvântul „dragoste” trebuie să înţelegem ceva numaidecât aparte: nu ceea ce se înţelege când se vorbeste despre dragoste în lume. Duhovniceasca dragoste se arată în faptul că petrecem cu toată făptura uniţi cu Dumnezeul cel iubit. Iar acea unire este de un cu totul alt ordin decât ceea ce cunoaşte pământul. Greutatea noastră constă în faptul că astăzi, în zilele noastre cultura căderii a devenit temeiul întregii vieţi. Iar nouă ne revine a alege calea contrarie. Cu toate acestea noi trăim în lume şi „ei” au stăpânirea lumii acesteia. Din experienţă reiese că nu este deloc simplu a trece din metodele lumii la metodele creştinismului. Creştinismul pare a fi contradictoriu, dar în esenţă acolo nu este nici o contradicţie. Dar sânt şi alte semne exterioare care arată dacă am ajuns la Dumnezeu, sau sântem încă departe de El. Dacă urmăm cuvântul Evangheliei, desăvărșirea se va trăi ca dragoste pentru întreaga lume, fără deosebire – cine este vrăjmaș și cine nu este vrăjmaş. Să luăm, de pildă, conştiinţa tinerilor – mirele şi mireasa: fiecare dintre ei se gândeşte pe sine de acum în unirea a doi. Dintr’o astfel de unire în dragoste se nasc copii. Şi, drept urmare, vorbind despre sine, ei se trăiesc ca fiind doi sau trei, împreună cu pruncul. Mai mult – familia creşte, se măreşte cercul percepţiilor lor, şi ei pot de acum trăi nu numai pe sine ca doi, ci cuprinzând şi pe copii, şi pe prieteni, şi alte rudenii. Astfel, treptat se lărgesc orizonturile omului. Şi atunci când zice „eu”, acel „eu” cuprinde pe toţi cei iubiţi. Astfel, dacă sântem stăpâniţi de duhul lui Hristos, zicând „eu”, noi nu putem despărți „eul” nostru de conştiinţa a tot-omului.

În Hristos viața devine o ființare lărgită, fără hotare. Şi când avem porunca „iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pre tine”, cuvintele „ca însuţi pre tine” trebuie înţelese astfel: întregul om, întregul Adam este fiinţa mea. Iată trăsătura vieții creștine. „Întreg omul” este pomenit în Scripturi: „Şi au zis Dumnezeu: Să facem om dupre chipul Nostru şi dupre asemănare”. Nu este zis „Să facem oameni”, ci „Să facem om”. Iar aci se iveşte tocmai acea conştiinţă despre care Domnul zice: „Iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pre tine”. Pregătirea către acest înțeles a fost lungă. În Vechiul Legământ porunca iubirii avea hotare: iubeşte pe evreu ca însuţi pe tine, şi urăşte-ţi vrăjmaşii. Aceasta le era de trebuinţă în lupta pentru supravieţuirea lor trupească. Hristos însă a dat tuturor poruncilor dimensiuni nețărmurite. Aşadar noi trebuie să intrăm în acea viaţă în măsura pe care ne-o dă rugăciunea: când vă rugaţi singuri, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare! Şi adăugaţi: „Şi pentru rugăciunile lui, sau pentru rugăciunile lor, miluiește-mă”. Astfel, treptat, se va lărgi conştiinţa noastră. Şi acest fapt este, şi el, legat de întrebarea despre ascultare… Cineva a zis: „Bine, ascultare de igumen!”. Nu, nu numai de igumen! În organizarea noastră, desigur, unimea voirii o exprimă cu precădere igumenul. Dar atitudinea noastră este aceea ca în legătură cu fiecare om să fim gata a împlini voia lui, iar nu pe a noastră. Iar atunci, treptat, se lărgeşte conştiinţa noastră, şi dintr’o dată ne poate veni – cu adevărat neaşteptat nouă înşine – plânsul pentru întreg Adamul. Astfel ascultarea monahală începe cu mărunţişuri, cu muncile cele mai neînsemnate, însă se sfârşeşte cu conştiinţa „EU SANT”. Astfel, din fapte mici şi simple ale ascultării se zideşte atitudinea noastră: nu voiesc să am propria voie a sângelui meu căzut, ci voiesc ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Dacă Dumnezeu ne-a zidit după chipul Său, pentru o viaţă asemenea Lui, atunci, după această descoperire, ea de acum devine ţelul nostru. Şi, zi şi noapte, ne stăpâneşte puterea atragerii lui Dumnezeu. Şi se poate întâmpla astfel încât omul însuşi nu desluşeşte unde este şi cine este. Ni se spune: „Păziţi poruncile!” – Noi nu sântem în stare să păzim porunca lui Dumnezeu: aceasta vine treptat către noi (deşi poate veni şi dintr’o dată). Începând prin a tăia mişcările propriei voiri spre a împlini altă voie, omul ajunge la a fi gata apoi, înaintea lui Dumnezeu, să păzească poruncile Lui. Noi trebuie să păstrăm ţelul cu osârdie şi cu însuflare: atunci vom primi rodurile vieţii noastre în Hristos, iar chipul gândirii noastre desăvârşit se primeneşte. Gândirea lumii căzute nu primeşte cele fără de început, ele desăvârşit îi depășesc logica. Noi înșine ne naștem ca făpturi zidite, într’o anume clipă, şi nu putem cuprinde neînceputul. Dar vine această conştiinţă urmând Cuvântului-Hristos, şi omul zice: „Acum, Hristoase, întru Tine şi prin Tine, eu sânt”. Astfel, din lucrurile cele mai mici, putem dintro dată să ne schimbăm şi să facem ca viaţa noastră să fie plină de prezența Dumnezeului Celui Fără-de-început. Rostind Simvolul Credinței, amintiți-vă de ultimele lui cuvinte: „Aştept învierea morților şi viaţa veacului ce va să fie!” – Aşa trebuie să trăim: „Aştept”. Căci energia învierii este în credința noastră. Acest element este deosebit de important. Mi s’a întâmplat să întâlnesc oameni care ziceau: „Eu nu doresc deloc viaţă vécinică, nu doresc deloc nimic din îndumnezeirea voastră”. Neînțelegând sensul propriilor cuvinte, ei înşişi se osândesc la vécinica despărţire de Dumnezeu. Căci în cuvintele „Aştept învierea morţilor” se cuprinde energia învierii. Dar, bineînţeles, „învierea” nu aşa precum unii o aşteaptă, că Hristos cel înviat Se va întoarce în acelaşi trup şi Îşi va continua treaba. Nu! „Învierea” – de acum într’o altă formă a ființării. Căci a trăi în trup nu este ţelul nostru final, fiind doar procesul facerii de dumnezei; altfel spus, a vécinicilor prieteni ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Şi astfel, dez-nădejdea (6) este pierderea conştiinţei că Dumnezeu voieşte a ne da viaţa Sa cea din vecinicie. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii singuri s’au osândit morţii. Există două feluri de înclinări în nevoinţă. Una dintre ele se exprimă prin meditaţie şi printr’o oarecare relaxare, pentru ca mintea noastră să treacă în lumea gândirii pure. Însă calea lui Hristos este alta. Între aceste două căi – relaxare şi încordare – încordarea este calea noastră. În fiinţarea noastră monahală ne învățăm nu a fi în starea relaxării şi a contempla cu mintea, nu: noi sântem în toată vremea încordaţi ca o strună, până la ultima încordare. Şi încercaţi să păstraţi această strună pururea încordată. În rugăciunea noastră, când ne aflăm în biserică, muşchii noştri sânt încordaţi şi atenţia noastră acolo. Iar rugăciunea noastră nu este liniştea gândului nepătimaş ce trece dincolo de hotarele tuturor suferinţelor pământeşti. Nu, noi trăim suferinţele întregului Adam. Şi aceasta este viaţa noastră. Din afară viața monahală este liniștită. Dar eu o pot asemăna liniei de înaltă tensiune: prin ea trece energia care pune în mişcare trenuri, fabrici, încălzeşte case, dar iată că o păsăruică poate şedea pe acea sârmă. Aşa şi creştinul: el este o astfel de „sârmă pe care poate şedea păsăruica” fără nici o primejdie, şi în acelaşi timp este o energie care poate cu adevărat exploda întreaga lume. Astfel, din afară viaţa noastră nu prezintă nimic deosebit, dar înlăuntru, prin faptul de a fi gata către ascultare, noi ne aflăm pururea într’o stare de încordare: cum să petrecem neclintiți în gândul cel vécinic al lui Dumnezeu pentru om. Iată ce este important. Aceasta şi este școala monahală: prin mica nevoinţă a ascultării omul trece în fiinţarea cea fără de început a Dumnezeului nostru, lucru despre care nu putem vorbi logic. Aşadar, păstrați această rânduială: din afară nimic nu se vede, dar înlăuntru – încordare. Şi atunci vom dobândi intrarea în vécinica împărăție a lui Hristos.

(1) Nr. B-6 (7 Sept. 1990), după numerotarea M”.

(2) Vezi Io. 15: 15.

(3) Vezi Io. 16: 12.

(4) Vezi Io. 16: 23.

(5) Vezi Lc. 24: 25.

(6) În rusă, lit. „dez-aşteptarea”. (N, tr.)

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. II, p. 60-69)

Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, Cuvântarea 24 „O, CUM AŞ DORI CA VOI TOȚI SĂ FIȚI POEȚI!”

2c4c9-2

24 „O, CUM AŞ DORI CA VOI TOȚI SĂ FIȚI POEȚI!” (1)

Fișier audio: Архимандрит Софроний Сахаров Духовные беседы 24Как я хочу, чтобы вы все были поэтами mp3

Despre Postul Mare. Despre neapărata trebuință a însuflării. Despre postul lui Hristos în pustie. Despre asemănarea cu Hristos în vecinicie. Trebuie să devenim poeți însuflați şi nevoitori plini de bărbăție. Despre primirea vieții nezidite a lui Dumnezeu. Intelectul şi „nebunia credinței. ” Pentru ura de sine şi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Despre suferințele lui Hristos din iubire pentru om. Pilda Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Pomenirea Judecății de Apoi. De la cele mici, la nețărmurire.

Astăzi cuvântul meu este iarăşi către voi, fraţii şi surorile mele, care aţi venit nu demult. In două săptămâni începe Marele Post. Şi vreau să vorbesc acum puţin despre post.

De multe ori s’a vorbit despre faptul că putem introduce în facerile noastre, în cuvintele noastre, un înțeles sau altul. Cum şi ce trebuie să facem spre a preschimba acest Mare Post, din ceva ce ne înfricoşează, în ceva ce ne însuflă? Dacă monahul întâmpină Marele Post cu însuflare, atunci el curge cu adevărat ca o perioadă însuflată, ca o pregătire spre a primi lumina Învierii. Dar dacă omul se teme, atunci el îşi poate strica sănătatea, iar postul va fi pentru el un chin. Fie ca fiecare dintre voi, în duh, să îşi înrădăcineze în minte vreun chip al sfințeniei pentru a se însufla.

Vă voiu vorbi despre gândurile care mie mi-au fost prețioase. Ce am observat eu în viaţa lumii, a lumii oamenilor şi a lumii în general, în tot regnul animal? Singur omul este în stare să se rețină prin înfrânare atunci când în fața lui se află mâncare – omul căruia i s’a dat duh ca şi chip al Dumnezeului Vecinic Care înfăptuieşte dintru nimic. Opriți-vă asupra acestui gând. Astfel, dacă ne vom înfrâna de la mâncare, sau de la somn, sau de la mai ştiu eu ce – toate acestea vor lucra spre a face să crească în noi ceea ce aparține chipului lui Dumnezeu. A curăţi în noi chipul lui Dumnezeu cel întunecat de păcat – iată sarcina ce ne stă înainte! Când va trăi în noi ideea aceasta, atunci nu fără sens va fi toată înfrânarea noastră. Aşadar marea sarcină pe care ne-o pune înainte viaţa monahală este a ne asemăna cu Însuşi Hristos, precum şi El a primit chipul omenesc, arătându-Şi Dumnezeirea.

Postul acesta este aşezat întru amintirea postului de patruzeci de zile al Însuşi Domnului în pustie, atunci când era cu fiarele, şi unde, la sfârşit, l-a lăsat către Sine până şi pe diavol şi a vorbit cu el. (2) Ce putem noi alege din cuprinsul vieții lui Hristos Însuși, aşa cum o putem înțelege din Evanghelie, din Tradiție şi din cărțile apostolilor? Iată, apostolul Pavel, genialul poet, spune că „noi oamenii trebuie să avem aceleaşi gândiri, aceleaşi simțăminte care erau şi în Hristos.”(3)

În ce constă taina? În faptul că, dacă ne asemănăm Dumnezeului Celui Întrupat, aceasta va trece şi în vecinicia care era şi înainte de facerea lumii. Ipostasul omenesc trebuie să se dezvolte în noi şi să cuprindă în sine gândul lui Hristos Însuşi.

Ce trebuie să purtăm în gândul nostru ca să nu ne Smintim de caracterul neînsemnat a multe din înfăptuirile noastre legate de post şi, în general, de nevoința chipului monahal al vieții? – Trebuie ca acea „înțelegere,” pe care am văzut-o în Hristos, să fie şi în noi. La Sf. Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul aflăm o minunată expresie: „Noi ştim că acum fiii lui Dumnezeu sântem, şi încă nu s’a arătat ce vom fi după ieşirea noastră din această lume. Ci ştim numai, zice el, că atunci când vom vedea pre El precum este, şi noi ne vom putea face asemenea Lui: precum este El.”(4) Aşa încât vă rog, mai tinerii mei fraţi şi surori, amintiţi-vă acestea şi fiți proprii voştri „făcători,” precum o arată cel între sfinți Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, făcătorii tuturor, începând cu cele neînsemnate. Şi aşa, începând cu facerile noastre neînsemnate, neobservat ne pregătim duhul şi fiinţa spre a primi până şi suflarea cea nefăcută Dumnezeiască. Asemenea genialului poet, genialului theolog, genialului filosof– apostolul Pavel,(5) fi-vom şi noi toţi făuritorii vecinicei noastre mântuiri în Dumnezeu.

„Aştept învierea morților.” Rostind aceste cuvinte ale Simvolului Credinţei ar trebui să ne amintim că ele reprezintă starea duhului care aşteaptă venirea lui Hristos. Iar această aşteptare este rezultatul înfăptuirii noastre, ea este şi va fi acea energie care neapărat ne va învia.

O, cum aş dori ca voi toți să deveniți poeți! (6) Fără o însuflare creatoare este greu să-ți petreci o singură zi aşa cum s’ar cuveni creştinului. Astfel, apropiindu-ne de Post, să ne deschidem inima şi mintea către Învierea ce ne stă înainte, aşa cum şi Domnul, înainte de a propovădui, a postit patruzeci de zile în pustie şi era acolo cu fiarele.

Şi deci astăzi v’am spus câteva cuvinte spre a vă îndrepta mintea către nevoința ce ne stă în față. La acestea aş dori să adaog că trebuie să fim nu numai poeţi, ci şi luptători plini de bărbăție. Zis-a Domnul că „Împărăția cerurilor se ia cu trudă şi cu nevoință, şi cei ce se silesc o vor răpi.” (7) Câtă vreme trăim pe Pământ, experiența noastră în trup ne arată că trebuie neîncetat să bem, să mâncăm, să dormim, să ne odihnim, ca să redobândim noi energii biologice pentru viață. Aşa şi în plan duhovnicesc, sântem nevoiți să ne hrănim sufletul, mintea, prin efort.

Voi cunoaşteți expresia, adesea întrebuințată ironic, „este în chinurile facerii.” Aşa se poate spune despre tot artistul, în orice domeniu al artelor. În felul acesta, începând cu lucruri foarte mărunte, ne vom predispune către arătarea lui Dumnezeu Însuşi în noi. Iar credința noastră stă în faptul că noi cu adevărat primim viața nezidită a lui Dumnezeu Însuşi. Când noi „urmăm lui Dumnezeu” (8) Celui Întrupat – vorbesc despre Hristos – aceasta va trece apoi şi în planul duhului după moartea noastră. De vom fi asemenea Lui pe Pământ, precum a fost El, atunci vom fi asemenea Lui în vecinicia Sa fără de început.

Vedeți ce cuvinte întrebuinţăm: Vecinicia cea fără de început a lui Dumnezeu va fi împărtăşită nouă! Aşa o îndrăzneală, oare nu este semnul nebuniei noastre? Dar iată că genialul Pavel spune că o astfel de „nebunie” mântuieşte lumea.” (9) Ceea ce ne-a făgăduit Hristos, mintea pământească nu poate cuprinde. Mintea noastră poate fi deosebit de înzestrată cu putere pentru gândirea sau înfăptuirea ştiințifică, pentru filosofie sau pentru multe altele, însă nu pentru a crede în vecinicie. Dar în vecinicie pot să creadă până şi copiii, precum zice Domnul.(10) Aşa că vedeţi şi astăzi – acelaşi cuvânt al nostru către Dumnezeul Cel ceresc, acelaşi duh ne trage a urma lui Hristos.

A trecut puțină vreme de când am auzit de la cineva: „M’am săturat, nu mai vreau să sufăr. Vreau linişte, bucurie, fericire pământească, şi sufletul meu se scârbeşte de suferințe.” Deşi un dreptslăvitor a rostit acestea, în esență el nu gândeşte în chip dreptslăvitor. Pentru a deveni în stare a cuprinde cu dragostea, mai pe urmă, întreaga făptură, trebuie să trăim multe stări dureroase şi multe suferințe. Însă energia pentru acele suferințe o dă porunca lui Hristos pentru ura de sine,(11) pentru dragostea noastră de Dumnezeu şi de aproapele.

Iată că v’am vorbit despre lucruri în realitate înfricoşate. În zilele viețuirii pe Pământ a Dumnezeului Întrupat, Iisus Hristos a fost singurul Om Care, dându-ne porunca urii de sine pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, S’a îndreptat către Golgotha, nu pentru ca pe Sine să Se mântuiască: ci El Sa dat tuturor suferinţelor, plin de dragoste pentru om-omenire. O, ce chip acela – Omul! Iar cei care au trăit acea viziune nu mai pot afla nicăieri nimic asemenea.

Domnul ne-a poruncit ceea ce El Însuşi a înfăptuit. Pentru dragostea de aproapele, El S’a dat pe Sine tuturor suferințelor, (12) şi nu numai morții, ci unei morți ce se trăia ca blestem în Vechiul Legământ: Blestemat tot cel spânzurat pre lemn. (13) Noi nu atingem măsura pe care o vedem în Hristos, şi înţelegem de ce Părinții noştri – iar cel dintâi Botezătorul Ioan – au văzut în Hristos pe Dumnezeu. Iată pildă minunată: Ioan. Atunci când oamenii erau gata să recunoască în el insusipe Messia cel asteptat, el azis: , Nu! Ci este Altul, Care vine înaintea mea, El este Mântuitorul lumii!” (14) Cât de des se întâmplă pe Pământ ca aceia ce au primit stăpânire mare asupra multor oameni să fie înclinaţi a se socoti singurii vrednici de o astfel de stăpânire! Ci iată că Sf. Ioan a aflat în sine puterea de a tăgădui acest rol şi a spune cum trăia el însuşi însuflat de viziunea lui Hristos.”(15)

Dacă se înalţă mintea noastră către acea viziune a lui Hristos pe Golgotha, atunci este de înţeles că tot cuvântul încetează. Şi atunci îl cinstim pe El ca Dumnezeu – de acum în tăcere. În cele cincizeci de zile ale Postului care ne stau în faţă, fiecare dintre voi va avea de trăit clipe grele şi atunci ne vom aminti de Hristos, Care a petrecut în pustie patruzeci de zile şi patruzeci de nopți.

Chiar înainte de începutul Marelui Post se face slujba „marii iertări.” Atunci când noi, în mica noastră obşte, vom cere smerit iertare fraților noştri pentru tot ceea ce am greşit înaintea lor în cugetul nostru, amintiţi-vă şi de Înfricoşata Judecată. Este spus că Domnul va veni în slavă. Şi când va şedea El pe scaunul Său, se vor aduna înaintea Lui toate noroadele, de la facerea omului până la cel mai de pe urmă ce va din femeie să se nască.(16) Astfel, strămutați-vă mintea de la cele mărunte care, cu toate acestea, sânt chipurile altor lucruri, nețărmurite – iată ce trebuie să facem. În capitolul al cincilea la Evangheliei de la Matei se afl multe cuvinte ale lui Hristos care pomenesc legea lui Moisi: S’a zis celor de demult: Să nu ucizi. (…) Dar Eu zic vouă… (…) S’a zis celor de demult: Să nu – preacurveşti. (…) Dar Eu zic vouă…, ş.a.m.d. Şi de fiecare dată, purcezând de la poruncile Vechiului  Legământ, El trece la înțelesul cel nemărginit al fiecăreia dintre ele. (17)

Aşa şi eu acum, încerc să vă propun, ca frate al vostru, să folosiți acest mijloc spre a face ca viața voastră să fie roditoare: De la lucruri mărunte, strămutați-vă la nemărginire!

(1) Nr. C-26 (24 Febr., 1992), după numerotarea M”.

(2)  Cf. Mt. 1:13.

(3) Cf. Flp. 2:5.

(4) Cf. 1 Io. 3:2.

(5) Cf. 1 Cor. 4:16.

(6) Părintele Sofronie avea întotdeauna în minte şi sensul grecesc, etimologic, al cuvântului „poet,” (ποίητις), adică „făcător, creator.” (N. tr.)

(7) Cf. Mt. 11:12.

(8) Cf Efes. 5:1.

(9) Cf. 1 Cor. 1:23.

(10) Cf. Lc. 10:21.

(11) Cf. Lc. 14:26.

(12) Cf. Io. 15:13.

(13) Gal. 3:13.

(14) Cf. Io. 1:27 si 29.

(15) Cf. Io. 3:26-36.

(16) Cf. Mt. 25:31-32.

(17) Cf. Mt. 5:21; 27; 31 ș.a.m.d.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, p. 289-296)