Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. II, Cuv. 7 ASCULTAREA ŞI CELELALTE CĂI ALE PROPĂŞIRII DUHOVNICEŞTI (1)

34301-silouan7 ASCULTAREA ŞI CELELALTE CĂI ALE PROPĂŞIRII DUHOVNICEŞTI (1)

Arhimandritul Sofronie, Ascultarea și celelalte căi ale propășirii duhovnicești.mp3

Pentru deplinătatea atinsă şi începutul fără de început. Pentru căile învățăturii duhovniceşti. Pentru ascultare. Pentru nepătimire. Dragostea dumnezeiască. Semnul ajungerii la Dumnezeu – lărgirea ființei. Chipul lui Dumnezeu – multi-ipostatica unime. Ascultarea duce la „EU SÂNT”. Pentru paza poruncilor. Energia învierii este în credința noastră: despre „aşteptare” şi „deznădejde”. Despre „înalta tensiune” şi „relaxare”.

Deşi acum sânt neputincios şi nu mai am energie, totuşi mă bucur de fiecare întâlnire cu voi. Văd multe fețe care nu sânt oficial mădularele mănăstirii, dar sânt legaţi de noi în duh, într’o singură familie. Şi când trebuie să vorbesc mă aflu într’o stare ciudată. La Cina cea de Taină, Domnul a zis ucenicilor: „Voi de acum nu mai sânteţi robi ai Mei, ci prieteni, şi Eu am zis vouă tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (2). Astfel, pare-mi-se că v’am zis tot – şi în scris, şi prin viu grai – ce am auzit de la părintele meu, Fericitul Siluan. Domnul însă, în aceeaşi noapte, zice: „Încă multe am a vă spune, însă nu sânteţi în putere a le purta acum” (3).

Reiese o îmbinare a deplinătăţii atinse, şi în acelaşi timp încă a începutului fără de început! Când omului îi este dată rugăciunea către Dumnezeu şi plânge din toată fiinţa sa, căutând unirea cu Dumnezeu, atunci, bineînţeles, Dumnezeu este cu el, omul însă poate şti că Dumnezeu este cu el, dar poate şi să nu o ştie, trăindu-şi doar amarul. Tot astfel şi în viaţa noastră de aci: putem şti că Dumnezeu este cu noi şi, în acest sens, deja a trăi într’un cu totul alt tărâm al fiinţei. Iar acum de voi atârnă, cei ce alcătuiţi mănăstirea, a o face loc al prezenţei vii a lui Dumnezeu. În şcolile acestei lumi, de-a lungul veacurilor, s’a format un sistem de învăţătură treptată a copiilor, până la ultimele trepte, când omul este deplin introdus în gândirea lumii şi de acum va lua parte activă la ea. La noi însă este o cu totul altă rânduială. Vă amintiţi că v’am vorbit de trăsătura deosebită a mănăstirii ca şcoală unde oamenii învaţă a ajunge la Dumnezeu prin rugăciune? Iată Siluan – străină, neobişnuită ivire: dintr’o dată, într’o clipită L-a văzut pe Hristos în puterea celei din veci a Sa Dumnezeire! Înainte de a trece prin orice altceva, el a fost adus la ultimele trepte pe care omul le poate atinge pe pământ. Aşa poate fi cu fiecare dintre noi. Dar se poate şi altfel, precum învaţă Părinții: ei treptat împărtăşesc oamenilor cele despre Dumnezeu. Cu toate acestea Dumnezeu nu urmează acestui sistem. El dintr’o dată Se descoperă cuiva deplin, iar apoi acel om suferă nesfârşit în lume, deoarece cunoscuse tărâmul altei fiinţări – adevărata fiinţare, cea nerăpusă.

Astfel sufletul meu însetează a vă vorbi despre fiinţarea cea nerăpusă, şi de voi atârnă a primi sau a nu primi. Dar uneori aceasta nu de om atârnă. Astfel, când ne aflăm față către Față cu Însuşi Dumnezeu, nu putem întreba nimic: nu avem nici o întrebare. Rândul trecut am încercat să vorbesc cu voi, iar apoi am zis: „Aşa, întrebaţi-mă ceva, ca să ştiu despre ce să vă vorbesc”. Şi nimeni nu m’a întrebat nimic. Încă şi Domnul a zis: „Când Mă veţi vedea, nu Mă veţi întreba nimic” (4). Orice convorbire în duh este deja rugăciune. În dumnezeieştile slujbe noi citim de-a lungul veacurilor, din veac în veac, aceleaşi şi aceleaşi texte. Şi aşa, pregătindu-mă acum să vă întâlnesc, am întrebat pe unul dintre fraţii cei mai tineri: „Dar tu, despre ce vrei să vorbim?” Iar el, fără nici o şovăială, a zis: „Despre ascultare!” Ce se ascunde îndărătul acestei reacţii, „Despre ascultare”? Gândul lui era precum urmează: Născut în împrejurările căderii, el poartă un sânge în care curge păcatul. Iar el doreşte să primenească şi sângele şi duhul care îl stăpânesc din naştere – „în păcate m’a născut maica mea” – spre a deveni έτεροκινητός (mişcat din afară) – şi ca în vene să-i curgă sângele lui Hristos, iar nu sângele lui Adam cel căzut. Când ne îndreptăm cu mintea către Fiinţa cea Absolută – Dumnezeu, această cale ni se pare nesfârşit de lungă. Data trecută am asemănat-o cu Steaua Polară: la ce depărtare se află ea de noi! Câte veacuri la viteza luminii! Cum putem noi atinge acest luminător atât de îndepărtat? Şi dintr’o dată descoperim că această cale necrezut de lungă poate fi scurtată. Şi Domnul Se poate afla lângă noi şi să ne spună: „O, proştilor şi zăbavnici cu inima a înţelege şi a crede!” (5) Noi trăim tot timpul în acest contrast: ori picăm în tărâmul veciniciei nestrămutate, ori cădem din ea în zbuciumurile vieţii de aci. Însă tot mereu, bineînțeles, sântem legați de El: și prin rugăciune, și prin credință, şi cu mintea, şi cu trupul. Şi iată, când fratele a cerut „despre ascultare”, este limpede că în mintea lui era întrebarea: „Cum mă pot sustrage de la propria-mi voie care curge în sângele meu?” Această putinţă se dă în mănăstire, iar nu în lume. Căci în mănăstire se adună oameni care trăiesc prin Dumnezeu: unii mai de mult, alţii mai de curând, iar alţii de-abia au venit. Şi mănăstirea este încredințată unui om ce are viziunea de obşte a fiinţării noastre duhovniceşti, astfel încât ne putem încredinţa lui: cum va spune el. Noi împlinim voia, nu a noastră, ci a altuia. Această stare este una înjositoare pentru cultura veacului de acum: a fi „mişcat din afară”, adică a nu se conduce singur, a nu-şi clădi propria viaţă „cum vreau eu”, ci a se da cumva pasiv în mâinile altcuiva. Iar calea pare a fi cumplit de lungă: posturi, rugăciuni, zece, douăzeci, patruzeci de ani, fiecăruia cum îi este dat. Uneori după patruzeci de ani omul încă nici nu înţelege ce este nepătimirea, ce înseamnă a fi curăţit de păcat. Mie Dumnezeu mi-a dat o deosebită binecuvântare: după sfârşitul părintelui meu; Siluan, după sfatul lui, eu m’am dus la pustie. Mai târziu am fost chemat să fiu duhovnic în Mănăstirea Sf. Pavel, unde am întâlnit monahi Care erau în starea nepătimirii şi nici nu conştientizau propria stare. Li se părea cât se poate de firească. Însă nepătimirea se atinge numai şi numai prin darul lui Dumnezeu, şi nicidecum foarte des: este o stare simplă a omului care nu Vede nimic deosebit, dar care este slobod de mişcările păcatului şi în stare a primi şuvoiul iubirii lui Dumnezeu. Când vorbim de dragostea lui Dumnezeu, prin cuvântul „dragoste” trebuie să înţelegem ceva numaidecât aparte: nu ceea ce se înţelege când se vorbeste despre dragoste în lume. Duhovniceasca dragoste se arată în faptul că petrecem cu toată făptura uniţi cu Dumnezeul cel iubit. Iar acea unire este de un cu totul alt ordin decât ceea ce cunoaşte pământul. Greutatea noastră constă în faptul că astăzi, în zilele noastre cultura căderii a devenit temeiul întregii vieţi. Iar nouă ne revine a alege calea contrarie. Cu toate acestea noi trăim în lume şi „ei” au stăpânirea lumii acesteia. Din experienţă reiese că nu este deloc simplu a trece din metodele lumii la metodele creştinismului. Creştinismul pare a fi contradictoriu, dar în esenţă acolo nu este nici o contradicţie. Dar sânt şi alte semne exterioare care arată dacă am ajuns la Dumnezeu, sau sântem încă departe de El. Dacă urmăm cuvântul Evangheliei, desăvărșirea se va trăi ca dragoste pentru întreaga lume, fără deosebire – cine este vrăjmaș și cine nu este vrăjmaş. Să luăm, de pildă, conştiinţa tinerilor – mirele şi mireasa: fiecare dintre ei se gândeşte pe sine de acum în unirea a doi. Dintr’o astfel de unire în dragoste se nasc copii. Şi, drept urmare, vorbind despre sine, ei se trăiesc ca fiind doi sau trei, împreună cu pruncul. Mai mult – familia creşte, se măreşte cercul percepţiilor lor, şi ei pot de acum trăi nu numai pe sine ca doi, ci cuprinzând şi pe copii, şi pe prieteni, şi alte rudenii. Astfel, treptat se lărgesc orizonturile omului. Şi atunci când zice „eu”, acel „eu” cuprinde pe toţi cei iubiţi. Astfel, dacă sântem stăpâniţi de duhul lui Hristos, zicând „eu”, noi nu putem despărți „eul” nostru de conştiinţa a tot-omului.

În Hristos viața devine o ființare lărgită, fără hotare. Şi când avem porunca „iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pre tine”, cuvintele „ca însuţi pre tine” trebuie înţelese astfel: întregul om, întregul Adam este fiinţa mea. Iată trăsătura vieții creștine. „Întreg omul” este pomenit în Scripturi: „Şi au zis Dumnezeu: Să facem om dupre chipul Nostru şi dupre asemănare”. Nu este zis „Să facem oameni”, ci „Să facem om”. Iar aci se iveşte tocmai acea conştiinţă despre care Domnul zice: „Iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pre tine”. Pregătirea către acest înțeles a fost lungă. În Vechiul Legământ porunca iubirii avea hotare: iubeşte pe evreu ca însuţi pe tine, şi urăşte-ţi vrăjmaşii. Aceasta le era de trebuinţă în lupta pentru supravieţuirea lor trupească. Hristos însă a dat tuturor poruncilor dimensiuni nețărmurite. Aşadar noi trebuie să intrăm în acea viaţă în măsura pe care ne-o dă rugăciunea: când vă rugaţi singuri, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare! Şi adăugaţi: „Şi pentru rugăciunile lui, sau pentru rugăciunile lor, miluiește-mă”. Astfel, treptat, se va lărgi conştiinţa noastră. Şi acest fapt este, şi el, legat de întrebarea despre ascultare… Cineva a zis: „Bine, ascultare de igumen!”. Nu, nu numai de igumen! În organizarea noastră, desigur, unimea voirii o exprimă cu precădere igumenul. Dar atitudinea noastră este aceea ca în legătură cu fiecare om să fim gata a împlini voia lui, iar nu pe a noastră. Iar atunci, treptat, se lărgeşte conştiinţa noastră, şi dintr’o dată ne poate veni – cu adevărat neaşteptat nouă înşine – plânsul pentru întreg Adamul. Astfel ascultarea monahală începe cu mărunţişuri, cu muncile cele mai neînsemnate, însă se sfârşeşte cu conştiinţa „EU SANT”. Astfel, din fapte mici şi simple ale ascultării se zideşte atitudinea noastră: nu voiesc să am propria voie a sângelui meu căzut, ci voiesc ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Dacă Dumnezeu ne-a zidit după chipul Său, pentru o viaţă asemenea Lui, atunci, după această descoperire, ea de acum devine ţelul nostru. Şi, zi şi noapte, ne stăpâneşte puterea atragerii lui Dumnezeu. Şi se poate întâmpla astfel încât omul însuşi nu desluşeşte unde este şi cine este. Ni se spune: „Păziţi poruncile!” – Noi nu sântem în stare să păzim porunca lui Dumnezeu: aceasta vine treptat către noi (deşi poate veni şi dintr’o dată). Începând prin a tăia mişcările propriei voiri spre a împlini altă voie, omul ajunge la a fi gata apoi, înaintea lui Dumnezeu, să păzească poruncile Lui. Noi trebuie să păstrăm ţelul cu osârdie şi cu însuflare: atunci vom primi rodurile vieţii noastre în Hristos, iar chipul gândirii noastre desăvârşit se primeneşte. Gândirea lumii căzute nu primeşte cele fără de început, ele desăvârşit îi depășesc logica. Noi înșine ne naștem ca făpturi zidite, într’o anume clipă, şi nu putem cuprinde neînceputul. Dar vine această conştiinţă urmând Cuvântului-Hristos, şi omul zice: „Acum, Hristoase, întru Tine şi prin Tine, eu sânt”. Astfel, din lucrurile cele mai mici, putem dintro dată să ne schimbăm şi să facem ca viaţa noastră să fie plină de prezența Dumnezeului Celui Fără-de-început. Rostind Simvolul Credinței, amintiți-vă de ultimele lui cuvinte: „Aştept învierea morților şi viaţa veacului ce va să fie!” – Aşa trebuie să trăim: „Aştept”. Căci energia învierii este în credința noastră. Acest element este deosebit de important. Mi s’a întâmplat să întâlnesc oameni care ziceau: „Eu nu doresc deloc viaţă vécinică, nu doresc deloc nimic din îndumnezeirea voastră”. Neînțelegând sensul propriilor cuvinte, ei înşişi se osândesc la vécinica despărţire de Dumnezeu. Căci în cuvintele „Aştept învierea morţilor” se cuprinde energia învierii. Dar, bineînţeles, „învierea” nu aşa precum unii o aşteaptă, că Hristos cel înviat Se va întoarce în acelaşi trup şi Îşi va continua treaba. Nu! „Învierea” – de acum într’o altă formă a ființării. Căci a trăi în trup nu este ţelul nostru final, fiind doar procesul facerii de dumnezei; altfel spus, a vécinicilor prieteni ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Şi astfel, dez-nădejdea (6) este pierderea conştiinţei că Dumnezeu voieşte a ne da viaţa Sa cea din vecinicie. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii singuri s’au osândit morţii. Există două feluri de înclinări în nevoinţă. Una dintre ele se exprimă prin meditaţie şi printr’o oarecare relaxare, pentru ca mintea noastră să treacă în lumea gândirii pure. Însă calea lui Hristos este alta. Între aceste două căi – relaxare şi încordare – încordarea este calea noastră. În fiinţarea noastră monahală ne învățăm nu a fi în starea relaxării şi a contempla cu mintea, nu: noi sântem în toată vremea încordaţi ca o strună, până la ultima încordare. Şi încercaţi să păstraţi această strună pururea încordată. În rugăciunea noastră, când ne aflăm în biserică, muşchii noştri sânt încordaţi şi atenţia noastră acolo. Iar rugăciunea noastră nu este liniştea gândului nepătimaş ce trece dincolo de hotarele tuturor suferinţelor pământeşti. Nu, noi trăim suferinţele întregului Adam. Şi aceasta este viaţa noastră. Din afară viața monahală este liniștită. Dar eu o pot asemăna liniei de înaltă tensiune: prin ea trece energia care pune în mişcare trenuri, fabrici, încălzeşte case, dar iată că o păsăruică poate şedea pe acea sârmă. Aşa şi creştinul: el este o astfel de „sârmă pe care poate şedea păsăruica” fără nici o primejdie, şi în acelaşi timp este o energie care poate cu adevărat exploda întreaga lume. Astfel, din afară viaţa noastră nu prezintă nimic deosebit, dar înlăuntru, prin faptul de a fi gata către ascultare, noi ne aflăm pururea într’o stare de încordare: cum să petrecem neclintiți în gândul cel vécinic al lui Dumnezeu pentru om. Iată ce este important. Aceasta şi este școala monahală: prin mica nevoinţă a ascultării omul trece în fiinţarea cea fără de început a Dumnezeului nostru, lucru despre care nu putem vorbi logic. Aşadar, păstrați această rânduială: din afară nimic nu se vede, dar înlăuntru – încordare. Şi atunci vom dobândi intrarea în vécinica împărăție a lui Hristos.

(1) Nr. B-6 (7 Sept. 1990), după numerotarea M”.

(2) Vezi Io. 15: 15.

(3) Vezi Io. 16: 12.

(4) Vezi Io. 16: 23.

(5) Vezi Lc. 24: 25.

(6) În rusă, lit. „dez-aşteptarea”. (N, tr.)

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. II, p. 60-69)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s