Arhimandritul Sofronie – Cuvântări Duhovnicești, vol. 1, Cuvântarea 30 – „Despre Părăsirea de Dumnezeu”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Arhimandritul Sofronie – Cuvântări Duhovnicești, Cuvântarea 30 – „Despre Părăsirea de Dumnezeu”.mp3

30 DESPRE PĂRĂSIREA DE DUMNEZEU (1)

Despre cuvântul lui Dumnezeu. Iconografia şi chipul lui Dumnezeu. Despre întâmplarea cu părintele N. Despre părăsirea de Dumnezeu în epoca noastră. „Aşa trebuie pentru vecinicie.” Clătinările şi neputința – calea noastră. Despre depărtarea energiei bucuriei. Pentru durerea care naşte rugăciune pentru întreaga lume.

Cu neputinţă este a explica de fiecare dată celor nou veniți ce reprezintă ,,praznicele revederilor” noastre – adunările noastre împreună.

Dorința noastră: a trăi în Duhul Sfânt acolo unde se cheamă Numele Lui. Când ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, bineînţeles că nu ne este cu putinţă a ocoli teama, şi nici bucuria nu o ocolim. De multe ori am vorbit, şi încă o dată vom repeta, că în fiecare zi, şi în toată vremea şi în tot ceasul, încercăm să trăim în loc sfânt, iar acel loc este biserica.

Prin ce se sfinţeşte biserica? – Prin faptul că noi, năzuind a nu scârbi Duhul Sfânt, încercăm să prindem fiecare cuvânt al Lui. Acele cuvinte sânt scrise acum în inimile noastre: Creştinii trebuie să vorbească totdeauna din ceea ce le dă Duhul, iar nu să filosofeze. Dacă veţi simți cum reacționau Biserica şi mulțimile la propovăduirea Sfinţilor Apostoli, atunci bineînţeles că veți dori să păstraţi acea bucurie şi acea dragoste plină de durere pentru lume. De ce vorbesc cu teamă despre Cuvântul lui Dumnezeu? – Pentru că începe Evanghelia cu cuvintele: Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. (2) Toți cei ce au capacitatea de a deosebi în ce duh vorbeşte un om, vor zice, în legătură cu secvenţa cuvintelor din Prologul Evangheliei Sfântului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, că omul aşa nu vorbeşte, şi este inutil să cercetezi, aşa cum au încercat unii, toate operele filosofice, spre a descoperi de unde vine acea expresie a Sfântului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul: Oare din faptul că el se învăţa în cercurile filosofilor şi printre cei mai aleşi oameni ai vremii lui? – Nu, nici cei mai aleşi nu puteau vorbi astfel. Înțelesul acestor cuvinte se descoperă nu prin tâlcuiri omenești, ci prin simţământul vieţii cuprinse în acele cuvinte.

Mi-am îngăduit să vorbesc despre acestea astăzi pentru că avem cu noi în mănăstire un nou oaspete, iconograful N. Acea artă şi tehnică el însuşi şi-a ales-o pentru viața lui duhovnicească, ceea ce înseamnă că atunci când pictează o icoană, fie că o gândeşte în mod direct, fie că nu, trăieşte cu conştiința că omul este zidit după chipul lui Dumnezeu. Tradus din greacă, „icoană” înseamnă „chip.” Un profesor de la Institutul Sf. Serghie mi-a povestitun lucru uimitor. El este patrolog şi un om binecinstitor, şi zicea că, uitându-se la femeile simple care veneau să sărute icoanele, remarcase o oarecare înrudire a duhului celor ce sărutau cu cel ce era înfăţişat în icoane. Iată deci că manifestarea duhului omenesc în sfera vieţii noastre pământeşti trăieşte în iconograf atunci când se trudeşte să înfăptuiască o icoană a lui Hristos Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a Sfinţilor.

Ştiți că sânt deja şapte sau opt ani de când am rămas fără să pot citi, pentru că ochii mei nu mai văd literele tipărite. Cu gândul, tot mereu sânt în aşteptarea venirii momentului când contactul cu lumea aceasta se va întrerupe. Până acuma trăiesc prin energia cuprinsă în pomul întregului Adam. Evenimentele vremilor noastre fac ca veacul nostru să fie deosebit de important. Uneori mi se pare că Domnul Dumnezeu, îndepărtându-Se de la noi, prin singură această mişcare negativă a îndepărtării ne afundă în patimile noastre, şi noi trăim patimile acestei lumi. Şi mari sânt suferinţele sufletului omenesc când se îndepărtează de la noi lucrarea simţită a harului Sfântului Duh.

Îndepărtarea lui Dumnezeu după două războaie mondiale neînchipuit de grele – Primul şi al Doilea – a dus la faptul că întreaga lume este afundată în criză şi în nimic nu află ieşire. Şi când ne rugăm Lui pentru lumea întreagă, El totuşi ne răspunde: „Da, suferă omul. Şi binevoieşte sufletul Meu întru cei ce se roagă pentru ceilalți, pentru cei ce suferă, pentru întregul Adam. Ci lăsați totul aşa cum este, nu vă turburați de faptul că războaiele sânt inevitabile, nu vă turburați de faptul că oamenii, suferind, ajung cu adevărat până la capătul a ceea ce se poate numi culmea răbdării –durerii.” Atunci iată în ce constă întrebarea mea: „Doamne, dacă atâția oameni, cu lacrimi, cu suspinuri cheamă către Tine: Miluieşte-ne! Miluieşte pre noi şi lumea Ta!”, iar El zăbăvniceşte a ne milui… Şi spune în Evanghelie: „Auzind despre toate acestea, ridicați-vă capetele, că astfel trebuie să fie.”(3) Viața noastră pământească este vremelnică, nu aci ne vom dobândi săvârşirea, propria înfăptuire ca persoană, ca şi chip al lui Dumnezeu în deplinătatea lui. Da, este o întrebare puternică, îndreptată către Hristos, către Tatăl şi către Duhul Sfânt…

„Vino şi sălăşluieşte întru noi, Duhule Sfinte, Mângâietorul cel Bun.”

Sub ochii noştri se destramă imperii, milioane de oameni mor de foame, de boli. „Unde eşti Tu, Cel ce ne-ai zidit?” Şi Domnul răspunde: „Aşa este de trebuinţă pentru vecinicie.” Omul este zidit după chipul lui Dumnezeu şi după asemănare. Omul trebuie să îmbrăţişeze în dragostea sa nu numai omenirea, ci şi întreaga zidire. Şi Domnul se bucură când ne rugăm pentru cei ce suferă, dar El Însuși zăbăvnicește a veni și a tămădui. De ce? – Pentru că El poate toate. El zice: „Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, iar apoi mai mult nu pot face, ci vă temeți de cel care după omorâre poate încă să pedepsească.”(4) Ceea ce înseamnă că El şi după omorârea şi moartea noastră poate să ne ridice din nou în şi mai multă slavă. Poate că de acum niciodată nu o să mai fim aşa cum ne trăim acum pe noi înşine: lipsiţi de dragoste şi de lumină.

Sufletul meu se bucură atunci când vă văd, dragii mei frați și surori, cum vă dați veselia, puterea și rugăciunea voastră celor ce ne cercetează. Dar după moarte, ce putem noi face? – Ci Domnul toate le poate face, totdeauna. Şi iată, cuvintele „Astfel trebuie să fie,” până nu vom muri şi vom ajunge la Judecata cea de Apoi, nu le vom putea înţelege până la capăt. Nebunie ar fi a gândi că Domnul binevoieşte suferinţe. El Însuşi a arătat o asemenea dragoste care va să ne covârşească în toate veacurile şi în vecinicie. Iar când va veni, Îi vom zice: „Doamne, dar Tu unde erai ieri, sau acum un ceas?” Dar ciudat lucru, El vine, ne mängåie cu märturia prezentei Sale, si deja nu mai avem ce întreba pe Dumnezeu. Aşa cercăm noi neputinţa făpturii noastre zidite: neîncetate clătinări, neîncetate înmulțiri sau împuţinări ale durerilor şi suferințelor, ale întunericului şi luminii. Ci ştiind această cale, vom încerca să strigăm către Maica Domnului şi către toți Sfinții, şi către Însuşi Dumnezeu, ca să ne dea răbdare, şi putere pentru această răbdare.

Să mă ierte Dumnezeu, dar vreau să povestesc ceva despre mine însumi. Acum mai mult de o jumătate de veac, fiind încă la Athos, am suferit multe dureri, şi mă copleşeam de ele – şi lăudam pe Dumnezeu, uimindu-mă cum a putut El face trupul acesta prin care eu sufeream. Acum nu mai este aşa. Cu mintea eu pot să mă bucur de căile lui Dumnezeu, dar deja nu mai am energia bucuriei. Şi mă căiesc că nu pot să vă aduc acea bucurie. Vă chem la răbdare, la o stare de rugăciune atentă, cu o necontenită căutare a voii lui Dumnezeu. Ajute-ne Domnul, în Duhul Sfânt, să petrecem în lumina poruncilor Sale! Şi iată, chemând pe voi către toate acestea, vă voiu ruga să ţineţi în minte toate minunile Proniei lui Dumnezeu, Care ne-a „răbdat” până acum. Vremea noastră este de neîndurat. Eu nu sânt infailibil, pot să greşesc la fiecare pas, ba şi greşesc. Însă vă voiu spune: Adesea îmi vine gândul că totuşi ne-au ajuns vremile apocaliptice. Iar noi ne vom zidi căsuţa, căsuţă săracă în comparaţie cu altele, cu multă sârguinţă, spre a da slavă lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Ieri s’a întors din Grecia vechiul nostru împreunătruditor zidirii mănăstirii noastre, care şi-a cheltuit toate puterile, părintele N. El s’a dus acolo pentru zidirea mănăstirii noastre. Vă zic că l-am întâmpinat cu un deosebit cutremur căci, precum mi-au descris, căderea lui a fost de la patru metri înălțime, printre pietre şi gard. S’a rostogolit peste acele pietre dintr’o parte în alta, şi în chip minunat a rămas nevătămat. Lovitura şi căderea au fost fără îndoială mortale, şi iată că îl avem din nou cu noi.

Unii din voi vă veţi aminti cum am fost aruncat de la înălţimea amvonului la pământ, nici nu ştiu de către ce putere. Şi cu siguranţă că aş fi fost omorât, dacă naş fi reuşit să mă agăț cu un deget de capătul unui fier, şi aşa mi-am cruțat capul de o lovitură mortală. Aşa că, vedeți voi, bisericuţa aceasta ne-a costat atâtea suferinţe şi primejdii, dar pentru faptul că o zidim cu atâta trudă, eu cred că Domnul ne va da un suflu care să îmbrăţişeze întreaga făptură a lui Dumnezeu. Iar noi ne vom aminti de toate minunile Lui, pentru că amintindu-ne de ele, ne vom obişnui duhul să trăiască în atmosfera aceea, şi oricare alta care nu purcede de la Dumnezeu, nouă nu ne va plăcea…

Vă vorbesc, cum ar fi, cuvinte înalte, dar despre ele veți citi, și citiți-le, la Sfinții Părinți, la Cuviosul Isaac Sirul – când omul se roagă dintr’o puternică, ascuţită şi adâncă durere pentru întreaga făptură.(5) Dar când vine acea stare, după darul Duhului Sfânt, să vă aduceţi aminte atunci că El este cu noi, că nu sântem singuri. Noi nu putem provoca, cum ar fi, în chip artificial acele stări înalte, dar când Dumnezeu, pentru un gând smerit, ne dă unele din cele cu adevărat înalte gânduri şi stări, aceasta se petrece atât de liniştit, atât de simplu, încât nu mai este nici o mişcare, nici către slavă deşartă, nici către altceva asemănător. Este viaţa firească, normală duhului omului – viață după chipul lui Dumnezeu, asemănătoare cu viaţa Lui Insuşi. Iată, vedeți ce lucru: În ultima lună mi-a fost atât de rău, dar acum nu mă pot rupe de voi, şi tot vorbesc, vorbesc, vorbesc, dar totuşi, odihniţi-vă de mine.

Şi Domnul Dumnezeu să binecuvânte pe toți.

(1) Nr. D-14 (8 Febr., 1993), după numerotarea MTI.

(2) Io. 1:1.

(3)  Cf. Mt. 13:7; Lc. 21:28.

(4) Mt. 10:28.

(5) Cf. Cuv. Isaac Sirul, Cuvinte pentru nevoință, Cuv. 48, Ed. Bunavestire, 1997.

Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovnicești, vol 1 PDF

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s