Arhimandritul Sofronie: „Pentru riscul în viața duhovnicească. Naționalismul și întreaga omenire!” (Cuvântări duhovnicești, vol. 1)

Audio: Arhimandritul Sofronie:  „Pentru riscul în viața duhovnicească. Naționalismul și întreaga omenire!” (Cuvântări duhovnicești, vol. 1)

2

PENTRU RISCUL ÎN VIAȚA DUHOVNICEASCĂ. NAȚIONALISMUL ŞI ÎNTREAGA OMENIRE! [1]

Riscul mântuirii de sine. Pentru Dumnezeul „cel cunoscut.” Despre titlul cărții Vom vedea pe Dumnezeu precum este. [2] Toată viața în Hristos este marcată de primejdii. Pentru frica de a greşi. Dumnezeiască Arătarea Sfântului Siluan şi urmările ei. Primejdia naționalismului. Harul și părăsirea de Dumnezeu. Monahismul favorizează „trăirea întregii omeniri.” Pentru creşterea duhovnicească cea neobservată.

(…) Stareţul Siluan scrie despre un monah care i-a spus: „Eu toată viaţa mea pe nimenea nu am scârbit,”[3] şi despre altul care i-a spus: „Toți mă iubesc, pentru că tuturor le fac ascultare.” [4]

Se naşte întrebarea: Oare nu este primejdios să vorbeşti aşa despre sine însuţi, oare nu-ți atragi prin aceasta ispite mari? – Da, bineînţeles că le atragi! Şi este cu neputință de ocolit. Însă dintru bun începutul credinţei noastre, apostolii au fost nevoiți în propovăduirea lor să vorbească despre faptul că fuseseră cu Însuşi Dumnezeu[5] atât de multă vreme! Şi, desigur, tuturor monahilor li se recomandă să nu vorbească despre astfel de lucruri, ca să nu atragă inutil asupra lor atacuri de la vrăjmaş. Partea negativă a acestora este că, atunci când toată viaţa în Hristos trebuie să o ascunzi, cum vei învăța pe copii şi noua generație ce se va naşte, învăţăturile lui Hristos?

Eu însumi am luat asupră-mi un mare risc (pentru care am şi suferit multe cuvinte foarte aspre împotriva mea), scriind cele două cărți: cea despre Stareţul Siluan şi, încă şi mai rău, cea despre mine însumi – cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Dar eu am luat această hotărâre înaintea morții însăşi: de mulți ani îi aştept venirea.[6] Însă nu a fost şi nu este altă cale pe pământ – unde are prea multă putere vrăjmaşul lui Hristos, şi nu este cu putinţă să-i ocoleşti lucrarea – decât a „povesti.”Când am luat asupră-mi răspunderea de a întemeia o mică obşte călugărească, în sufletul meu era dorirea de a preda mai departe ceea ce mi-a dat Dumnezeu să văd în Sfântul Munte Athos – şi mai cu seamă ce am primit prin bineplăcutul Lui, Siluan. Am scris în cărțile mele că mă sfiesc a vorbi despre darurile lui Dumnezeu, dar că nu este altă cale, fără numai aceasta. Mă vedeţi toți; şi din toate înfăţişările vieţii mele, voi, de bună seamă v’ați convins că eu nicicum nu pretind la postura de Stareţ (Bătrân), ci m’am socotit întotdeauna ca nefiind un Stareţ, ci doar un frate al vostru. Şi cine este bine intenționat, a putut să o observe la mine. Eu nu m’am socotit îndreptățit să spun cuvânt cu autoritate „stăreţească” nimănuia dintre voi, ci pur şi simplu am povestit despre viața mea, și mai ales despre viața Stareţului Siluan.

Tot aşa ca şi voi toți, ca fiecare dintre voi, și eu vreau să mă închin Dumnezeului pe Care Il cunosc, şi nu celui pe care nu-l cunosc. În Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, pe una din biserici este scris: „Cunoscutului Dumnezeu,” în precumpănire cuvintelor Sfintei Scripturi, unde se pomeneşte un altar în Athena cu titlul „Necunoscutului Dumnezeu.”[7] Întrebarea aceasta: „Putem noi să cunoaştem pe Dumnezeu precum El Este, sau precum EL NU ESTE?”, pentru mine nu există, în sensul că eu sânt creştin. Iar aceasta înseamnă că pe Iisus Hristos îl primesc ca pe Făcătorul a tot ce există în Cosmos, ca pe Dumnezeul nostru. Dacă EL a fost cu noi, în chipul ființării noastre, şi a vorbit pe limba noastră, nu cumva țelul Lui să fi fost a ne păcăli şi a ne arăta pe Dumnezeu aşa cum NU ESTE? El ne-a dat porunca: Fericiți cei curați cu inima, ca aceia vor vedea pre Dumnezeu. [8] Dacă voiu adăoga cuvintele „aşa cum El nu este,” atunci Îl fac pe Hristos înşelător. Cu alte cuvinte, fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu aşa cum este în Sine Însuşi.

vom-vedea-pe-dumnezeu-precuIar când prietenul şi împreună-nevoitorul nostru, părintele N., a dat ca titlu cărții mele Vom vedea pe Dumnezeu precum este, prima mea reacție a fost să cumpănesc. Se îndreptățeşte oare din punct de vedere teologic?[9] Şi, de bună seamă, părintele N nu este un sălbatec: el a spus un lucru perfect îndreptățit din punct de vedere teologic. Însăşi forma, „Vom vedea…” – grăieşte cu simplitate despre dorirea noastră de a cunoaşte pe Dumnezeu precum Este.[10] Nicăieri nu am scris: „Eu am văzut pe Dumnezeu aşa cum este! Veniți la mine!” (aşa cum unii, la Paris, au vrut să înțeleagă cartea mea), ci am scris despre ce mi-a fost dat să trăiesc, cu alte cuvinte, eu mi-am trăit pocăința înaintea lui Dumnezeu în acele limite pe care El mi le-a dat. Pocăința – mare dar! Iar când eu vă vorbesc ca un frate, şi nu ca un învățător ce şade la catedră, voi evident sânteţi liberi: sau să-mi primiți cuvântul, ca nefiind al meu, ci predanie a Bisericii;[11] sau să lepădați mărturia mea, pentru că mă vedeți „pe viu,” aşa cum sânt.

Şi totuşi, cum aş putea eu să împlinesc cele despre care vorbesc în cartea mea? Aşa mi-a scris cineva, purtător al unui înalt cin: „Mărturisiți pe sine-vă, deci mărturia dumneavoastră nu este dreaptă.” Şi aşa, răspunzând la întrebarea: „Oare primejdios este să vorbeşti, sau neprimejdios?” – voiu zice: „Bineînţeles că este primejdios!” Dar toată viaţa în Hristos, în toată vremea este însoțită de primejdie. Prima şi cea mai însemnată primejdie inevitabilă este să greşeşti, fie doar în gând.

Stareţul Siluan m’a chemat la el după ce mă cercetase pustnicul, părintele Vladimir. Şi am venit la Stareţ cu multă cucernicie. Eu în gând sărutam pământul pe care păşea acest om, şi poate că de aceea niciunul din cuvintele lui nu stârnea în mine împotrivire, ci le primeam cu adâncă recunoștință și cucernicie. Şi deci am hotărât să scriu că, în astfel de condiții, duhovnicul sau stareţul se descoperă poate până la capăt.[12]

Aşa şi eu, iertați-mă, multe am scris în cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Gândul meu fusese să o numesc Experiența unui monah ortodox, dar Părintele N. a insistat pe Vom vedea pre Dumnezeu precum este. Desigur, Părintele N. întotdeauna năzuieşte către aceasta – a vedea pe Dumnezeu precum Este. Şi el, şi noi ne dăm seama de asta… Asupra mea este îndatorirea a vă vorbi despre ceea ce mi s’a dat, fără a ţine seama dacă şi voi veţi primi cuvântul meu aşa cum eu l-am primit pe al Sfântului Siluan, sau nu. Eu m’am predat judecății tuturor. Şi acum, nu fără cutremur vă spun, că până în ceasul acesta sânt plin de teamă, oare nu cumva am scris ceva greşit în carte. Eu însumi sânt mai curând tipul pocăinței, decât al celui care ar afirma ceva, şi nu cred în infailibilitatea omului, şi pentru aceea, fireşte, caut în cartea mea unde aş fi gresit.[13]

Şi iată aşa, vouă, ca moştenitorii mei, vă propun o sarcină: După plecarea mea, aflați cale spre a lămuri că în nici un cuvânt de al meu nu se află vreo înclinare mincinoasă. Cu alte cuvinte, chiar dacă forma este total nouă, nicăieri de aflat în trecut, cartea mea este plină de predania orthodoxă. Eu presupun că terminologia şi toate lămuririle mele sânt corecte din punct de vedere al theologiei ortodoxe.

Unul din cele mai importante aspecte a ceea ce am auzit de la Sf. Siluan este descrierea rugăciunii lui, în care a primit de la Hristos răspunsul: „Ține-ți mintea în iad, şi nu deznădăjdui.[14] Două lucruri m’au impresionat dintru bun început atunci când vorbea despre clipa arătării Domnului. Vedenia a durat o singură clipă, dar în această clipă i s’a descoperit vecinicia. Pentru ce eu am crezut că Hristos cel Preacurat i s’a arătat şi i-a vorbit, şi nu vreun alt duh? – Pentru că el, fiind un ţăran rus cât se poate de simplu şi aproape analfabet, dintr’o dată a primit duhul rugăciunii pentru întregul Adam – lucru pe care nu-l pot cuprinde cei mai renumiți theologi. Mie mi-a fost limpede că Însuşi Domnul i s’a arătat, pentru că i-a împărtăşit starea Lui Proprie, cea despre care spune Siluan în scrierile sale: „Domnului îi este milă de toți…”[15] Şi de aceea, cred, scrie mai departe: „Am început să fac aşa cum m’a învățat Domnul (…), şi mintea mi s’a curățit (…), şi Duhul a mărturisit mântuirea.[16]

Cineva l-a întrebat pe cel între sfinţi Filaret al Moscovei, genialul ierarh rus: „Când este vorba de cărţi sau învăţături, cum înțelegeţi dacă sânt orthodoxe sau nu?” Şi el răspunde: „După duhul celor scrise.”
Când citim scrierile Stareţului, la fiecare pas întâlnim conştiința unui om „primitiv,” şi în acelaşi timp, cea mai înaltă cunoaştere ascunsă sau tăinuită în acest „primitivism.” Când îl auzeam pe Stareţ, eu în chip firesc primeam cuvintele lui, percepând conținutul lor dogmatic. Iar mărturia lui a fost pentru mine mai importantă decât toate cele pe care le primisem din anii copilăriei de la învăţători, profesori, şi de la tot omul, orişicine ar fi fost el.

Am încercat să vă vorbesc despre viaţa aceasta, bineînțeles în nădejdea care îmi umple inima, că voi veţi continua învăţătura şi influența lui. Iar în ce mă priveşte pe mine, pentru cuvântul pe care vi-l las cu limbă de moarte, voi să încercați să găsiţi cuvinte mai potrivite şi mai exacte pentru a exprima experiența ce a urmat din întâlnirea mea cu Stareţul. Ce am observat în el, ce nu am aflat în niciunul din profesorii ce mi-a fost dat så-i intâlnesc ca student? – Niciunul din ei nu vorbea cu atâta simplitate şi cu o asemenea încredere în Adevăr.

cropped-essex.jpgDorinţa mea a fost să întemeiez o mănăstire în duhul Cuviosului Siluan. Dar, până astăzi, aud că tentativa mea are un caracter curat utopic. Îmi spun unii: „A-ţi birui în sine naționalismul este cu neputinţă.” – „Dar atunci,” gândesc, „mântuirea este cu neputinţă.” Dacă eu sânt naţionalist şi creştin după credinţă, atunci îngustez pe Hristos până la conceptul acesta – „naţionalitatea”. Înțelegeți pentru ce îmi este cu neputință să primesc această îngustare, şi de ce îmi este o mare mângâiere faptul că, deşi noi sântem un mic grup – sântem unsprezece naționalități. În rugăciunea lui Siluan, care tot timpul cheamă a ne ruga pentru întreaga omenire de la început până la sfârşit – bineînțeles că nu se află nici un nationalism. Toate aceste dezbinări naționaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat. Noi nicăieri nu vedem o propovăduire creştină a urii. Inseamnă că în credința creştină este vorba nu de lepădarea altor naționalități, ci de a birui această limitare printr’o suire către rugăciunea cea din Ghethsimani.

O altă problemă: Când pronia ne ridică harul, noi trebuie să trăim ca şi cum el continuă să fie cu noi, chiar dacă în chip simțit ne-a părăsit. Însuşi Siluan spunea aşa: „Tot ce ne-a învățat harul, noi trebuie să păzim până în sfârşit.”[17] Iar când ne vom arăta credincioşia în acest chip, atunci harul ni se va da ca propria noastră moştenire, nestrămutată întru toţi vecii. Astfel, când în prima perioadă harul ne învață ceva, totul merge uşor, „ca pe unt”: Omul iubeşte pe toți, se smereşte înaintea tuturor, pe nimeni nu încearcă să exploateze, nimănui face rău, ci se comportă ca acel monah care pe nimenea nu a supărat în toată viața lui. Însă acel monah era încă tânăr – avea numai treizeci de ani. Eu însumi l-am cunoscut, ca şi pe celălalt monah, care spunea că toți îl iubeau pentru că tuturor le făcea ascultare. Bineînțeles, eu nu sânt un scriitor, ci doar un monah ce se pocăieşte, dar acum, amintindu-mi de aceia şi de alţii, aş putea să scriu o carte uriaşă cu titlul „Măreția duhului omenesc în Hristos.” Şi astfel, dacă harul te învață dintru bun început să iubeşti şi să e fiecăruia mai mult decât sieți, așa cum scrie Siluan,[18] atunci când el se depărtează de la noi, sântem datori să păzim această învățătură ca şi chip al vieții noastre, ca şi cum harul ar fi cu noi. Şi prin această pază noi ne vom arăta credincioşia, chiar atunci când totul devine „dureros.” Şi atunci vom înţelege cuvintele lui Hristos: Tot cel ce voieşte să vie dupre Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea şi să urmeze Mie.[19]

cropped-rastignirea-essex.jpgCrucea lui Hristos – ascunde multe înţelesuri. Creştinul nu poate să nu sufere în această lume. A observa acel duh ce împărăţeşte în viaţa lumii este deja o mare suferință pentru creştin. Lumea trăieşte având propriile țeluri, care nicicum nu se aseamănă cu țelurile lui Hristos pentru ea. Iar noi sântem nevoiți să trăim în astă lume, ca totuşi să ne săvârşim într’un fel sau altul calea noastră creştină. În viața de obşte aceasta se poate mult mai mult decât în pustie. Când ne învățăm să trăim cu celălalt, ne învățăm să trăim cu milioane de oameni asemenea lui. Când am cunoscut zece sau cincisprezece oameni care trăiesc aici, atunci am cunoscut milioane de oameni, din negura veacurilor trecute şi contemporani: viața lor trece prin mine. Iar aceasta harul o învaţă, iată ceea ce trebuie să păzim noi, precum zicea Siluan, până la sfârşitul vieții. Şi atunci ne va fi dată mântuirea.

A doua perioadă se numeşte „luarea harului în forma lui simțită” – când omului toată lucrarea creştină îi devine grea, perioadă deosebit de dureroasă şi grea, dar de neapărată trebuință fiecăruia dintre noi în căile mântuirii. Căci în credincioşia faţă de predaniile lui Hristos se manifestă caracterul nostru, hotărârea noastră, credinţa noastră. Şi, cum zice Domnul, la început harul se dă omului fără ca el să fi făcut ceva. Apoi el se ia, pentru a lăsa omului putința să-şi arate credincioşia. Iară mai apoi, când şi-a arătat credinţa întru puțin, i se dă ca propria lui mare bogăţie – vecinicia.[20]28bf3-essexmaicutecopy

În formele sale exterioare monahismul păstrează o oarecare simplitate, „fără nici o pretenţie,” dar în esenţa lui este neînchipuit de măreţ. Aceasta trebuie să rămână în Sufletul fiecăruia dintre noi. Dacă voim în mănăstire să ne zidim mântuirea – mănăstirea ne dă un avantaj nespus de mare, prin faptul că putem cu încredere să ne trăim viața creştinească. În lume este mai primejdios, pentru că omul numaidecât se face obiectul exploatării şi robiei.

Neapărat trebuie să păstrăm în sine felul de a vedea al lui Hristos: Toată omenirea este un singur pom, iar noi toți – sau ramuri, sau frunze, sau roade pe acest pom. Firesc este fiecărui creştin să devină purtător în sine al întregului Adam.
Fiecare dintre noi trebuie să năzuiască să trăiască întreaga istorie a omenirii, de la întemeierea lumii până la ultimele ei destine. Şi atunci vom fi devenit creştini. Vorbesc despre aceasta cu îndrăzneală, riscând, ca de obicei, să mă primejduiesc când este vorba de acest aspect – universalismul vieții creştine. Iată că din nou am ajuns la ţărmurile acestui ocean…

Creşterea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu se face pe neştiute.[21] Nu ne putem logic explica în ce chip ea se dezvoltă, începe să se conştientizeze şi să „îşi iubească aproapele ca însuşi pre sine,[22] aşa cum spune Cuviosul Siluan: „Fratele este viaţa noastră.”[23] Noi nu înţelegem cum se întâmplă aceasta, dar, treptat, inima se învață. Nu ne putem urmări pe noi înşine. Nu prin logică, ci numai prin starea inimii noastre noi judecăm când şi în ce măsură am greşit. Când pierdem harul, simţim pierderea ca pe o urmare a actelor noastre premergătoare. Iar cum să ne luptăm cu păcatul – iată sarcina noastră!

[1]  Nr. A-13 (4 Dec. 1989), după numerotarea MTI.

[2]  Cartea apărută la Editura Adonai, Bucureşti, 1995, sub titlul Mistica vederii lui Dumnezeu, se numeşte în original Видеть Бога как Он есть, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. (n. tr.)

[3] Cf. Stareţul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii…, op. cit., . 222.

[4] Ibid., p. 221.

[5]  Vezi 1Io. 1:1.

[6] În Predoslovia cărții de față este scris despre aceasta.

[7] Vezi Fap. 17:23.

[8] Mt. 5:8.

[9] Această „cumpănire” a durat o lună de zile, timp în care ne-a întrebat pe toţi ce alt titlu am putea găsi! (n. tr.)

[10] 1 Io. 3:2.

[11] Părintele Sofronie are în vedere tradiţia părinţilor isihaşti „de Dumnezeu văzători,” şi mai cu seamă pe Cuviosul Simeon Noul Theolog (949-1022). Acest mare sfânt, dezvăluindu-şi experiența vederii lui Dumnezeu, nu o dată a suferit osândire din partea celor care, citând pe Io. 1:18; Pre Dumnezeu nimenea a văzut niciodinioară, îl învinuiau de rătăcire. Vezi răspunsul lui, că „nouă ne este cu putinţă a vedea pe Dumnezeu,” şi că „tot cel cu inima curată, încă din această viaţă va vedea pe Dumnezeu,” în Cuvântul 63 şi în Imnul 11, unde „Părintele povesteşte, lovit de uimire, cum i s’a arătat Dumnezeu…” (Cf. Sf. Simeon Noul Theolog, Imne, Epistole şi Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 76-78)

[12] Cf. Arhim. Sofronie, Viața și învățătura…, op cit, pp. 75-77.

[13] Şi, într-adevăr, până la sfârşitul vieţii avea cartea la căpătâi, citindu-o şi recitindu-o necontenit! (n. tr.).

[14] Vezi îndeosebi Viaţa şi învățătura…, op. cit., cap. III, „Asceza monahală.”

[15] Cf. Arhim. Sofronie, Viața și învățătura…, op cit, pp. 55, 93, 181; Stareţul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii…, op. cit., pp. 46, 113 ș.a.

[16] Cf. Stareţul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii…, op. cit., p. 177.

[17] Cf. Arhim. Sofronie, Viața și învățătura…, op cit, p. 225.

[18] Cf. Stareţul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii…, op. cit., р. 70.

[19]  Mt. 16:24.

[20] Cf. Lc. 16:10.

[21] Cf. Lc. 17:20.

[22] Cf. Mt. 22:39.

[23] Cf. Arhim. Sofronie, Viața și învățătura…, op cit, p. 41.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s