Arhimandritul Sofronie: „Pentru desăvârșirea monahismului și renașterea Bisericii Ruse” (Cuvântări duhovnicești, vol. 1)

cropped-b8e8f-img_49681.jpg

Audio: Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovnicești, Vol. 1. Cuvântarea 1: „Pentru desăvârșirea monahismului și renașterea Bisericii Ruse

1

PENTRU DESĂVARŞIREA MONAHISMULUI ŞI RENAŞTEREA BISERICII RUSE [1]

Problema desăvârşirii, în legătură cu Biserica Rusă. Pilda lui Hristos: El S’a rugat pentru întregul Adam şi a murit pentru toți. Monahismul – a-şi da viața celorlalți şi a primi moartea. Țelul monahismului – asemănarea cu Hristos în smerenia Lui. O viziune mărginită a desăvârşirii. Monahul – purtător al întregului Adam. De la cele neînsemnate până la a cuprinde întregul Adam. Monahismul şi mucenicia – viața după poruncile lui Hristos. Calea renaşterii în Rusia – unitatea în jurul Patriarhului. Propovăduirea desăvârşirii este cu neputință în lumea căzută.

Întrunirea noastră de astăzi va avea un caracter deosebit, în vârtutea faptului că iubitul nostru oaspete din Rusia,[2] acum la sfârşitul vizitei sale, m’a rugat să-i spun un ultim cuvânt despre monahism.

Pronia lui Dumnezeu, de nepătruns omului, pentru adâncul ei, a dat Bisericii Ruse experienţa mărturisirii şi a muceniciei. Umanismul de tip marxist a fost neînduplecat în lupta sa cu credința în Dumnezeu, şi nici o jertfă, nici o dragoste nu a putut să cucerească sălbăticia prigoanei din partea bolşevicilor. Biserica Rusă a trăit o deosebită deşertare în suferințele ei pentru numele lui Hristos. Şi aceasta duce la faptul că acum înaintea Bisericii Ruse se pune problema desăvârşirii, care purcede din legea duhovnicească cea din veci: „Deplinătatea deșertării premerge deplinătății desăvârşirii.”[3]

Când mă aflu înaintea îndatoririi de a vorbi despre desăvârșirea pe care o urmărește monahismul, sânt nevoit să-mi amintesc ce zice despre aceasta apostolul Pavel: Şi eu, fraților, nu am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti, ca unor prunci întru Hristos. Cu lapte pre voi am hrănit, iar nu cu bucate, că încă nu puteți, ci încă nici acum puteți. [4] Că tot cel ce are parte de lapte neispitit este pentru cuvântul dreptății, căci prunc este. Iar celor desăvârşiți este cea vârtoasă hrană, celor ce prin multa obişnuință au simțirile deprinse spre osebirea binelui și răului. [5] Iar înțelepciune grăim între cei desăvârşiți. [6] Se vede că, deşi vorbind despre o învăţătură măreaţă şi înaltă, Apostolul o socoteşte încă a fi lapte. Atunci unde este desăvârşirea? – Cuvântul despre aceasta este între cei desăvârşiţi. Dacă „cea vârtoasă hrană” a celor desă-vârşiți nu a fost dată Corinthenilor, nici celorlalți, nici chiar Evreilor, atunci ce putem spune despre noi, despre vremea noastră? Însuşi Hristos a spus: Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiu dacă s’a şi aprins. [7] Dacă Însuşi Domnul pentru învățătura Lui vorbeşte ca „despre un foc trimis de la cer la pământ,” atunci îndrăzni-vom noi a vorbi despre desăvârşire? Oare nu ne va reține teama acestui foc atotmistuitor?

Aşa cum înțeleg situația la care s’a ajuns în lume în ultimii câțiva zeci de ani, nu ne mai rămâne altă cale decât să pătrundem în taina învățăturii lui Hristos, să cunoaştem pe Hristos în deplina desăvârşire cu putinţă omului.

În veacul trecut [al nouăsprezecelea, n. tr.] se afla în Kiev un însemnat nevoitor, Parthenie, prieten Mitropolitului Filaret al Kievului. Când a primit shima [cea mare, n. tr.], el s’a rugat Maicii Domnului să-i descopere înțelesul acestei shime. Şi arătându-i-se Maica Domnului, i-a spus: „Shimnicul este un rugător pentru lumea întreagă.” Purcezând de la această descoperire, vom vorbi mai departe despre căile către această desăvârșire.

tolleshunt-cina-cea-de-tainaÎnsuşi Domnul, la Cina cea de Taină, a spus ucenicilor: Pildă am dat vouă, ca precum Eu am făcut vouă, şi voi să faceți.[8] Și ce vedem în Hristos? Nu ştiu pentru alții, pe mine însă mă cucereşte şi mă atrage acel anume chip al lui Hristos care urcă pe Golgotha: cum El, singurul dintre toți carii au fost pe pământ, a voit să ia asupră-şi păcatele întregii lumi, să-şi dea viaţa în nesfârşite suferințe, pentru ca noi toți să ne slobozim din „blestemul legii,[9] din blestemul ce era asupra omenirii după păcatul celui întâi născut în Rai.[10] Purtând în Sine întregul Adam, toate noroadele tuturor veacurilor, Domnul a murit pentru toți.[11] Nimenea dintre oameni, bineînțeles, nu a putut să-i vie în ajutor, şi în descrierea Evangheliei vedem că gândul Lui era în întregime îndreptat numai către Tatăl.[12] Ce înțeles putem trage, văzând noi pe Hristos urcând pe Golgotha ca să-şi dea viaţa şi să primească moartea care năpăstuise pe oameni, şi dându-le Viața Dumnezeiască, după cuvintele Sale: Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul pre altul, precum Eu am iubit pre voi.[13] (…) Mai mare dragoste decât aceasta nimenea are, ca cineva sufletul său să-şi puie pentru prietenii săi. Voi prietenii Mei sânteți, de veți face câte Eu poruncesc vouă. [14] De acum nu mai zic vouă robi, că robul nu ştie ce face Domnul său, ci Eu am zis vouă prieteni, că toate câte am auzit de la Tatăl Meu cunoscute am făcut vouă” Vedem că înainte de a ieşi la moartea pe Golgotha, Domnul S’a hotărât să vorbească ucenicilor Săi despre desăvârşire.

cropped-rafail-noica.jpgŞi în ce constă îndatorirea noastră de acum? – Întru a explica cum anume sa ajuns la acest chip al vieții – monahismul. Monahismul nu este invenția omului: el se arată ca un imperativ categoric al duhului nostru, după ce a fost atins de Duhul Sfânt, după ce a fost atins de focul iubirii lui Hristos – Iubire ce îşi dă propria Viață, pentru ca ceilalți să trăiască, şi primeşte de la ei moartea. Acesta este cu adevărat monahismul în adâncul său cel mai desăvârşit, înţeles aşa cum grăieşte despre el Însuşi Hristos. Oricine vine către mine şi nu urăşte pre tatăl său şi pre mumă și pre muiere şi pre copii şi pre frați și pre surori, încă şi sufletul său, nu poate ucenicul Meu să fie. Cine va voi să-și mântuiască sufletul pierde-va pre el, iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui. [15]

Aşadar acea dragoste pe care ne-a arătat-o Însuşi Hristos[16] este desăvârşirea. Noi însă nu sântem în stare de o astfel de dragoste, din pricina mândriei noastre. Şi până în zilele noastre rămâne între creştini o necunoaştere a ceea ce a poruncit Hristos. Domnul aşteaptă ca noi să „repetăm” viața Lui pe pământ. Şi totuşi, câți oameni se împotrivesc acestui fapt! Dar, ca să o spunem până la capăt, atunci în realitate mântuirea lumii s’ar face dacă întreaga lume, dintr’o dată, s’ar pune pe calea urmării lui Hristos – „a-şi da viața ca ceilalți să trăiască.[17]

De obicei în lume este vorba de lupta pentru a stăpâni asupra celor mai slabi. Prin omor, adesea în massă, oamenii îşi dobândesc stăpânirea asupra lumii, şi aceasta a fost calea lumii în toate veacurile, aceasta este istoria vieții noastre omeneşti. Însă dominația prin puterea fizică asupra fratelui, nicidecum nu este manifestarea măreției omului. Măreţia omului se arată anume în acea înclinare a creştinului despre care vorbeşte Domnul: Mai mare dragoste decât aceasta nimenea are, ca cineva sufletul său să-şi puie pentru prietenii săi. [18] Şi acesta este țelul final al monahismului – asemănarea cât mai deplină cu Hristos.

cropped-61b57-img_4978.jpgHristos, cu adevărat Dumnezeu fără de început, în Firea Sa cuprinde tot ce există, tot ce a făcut Tatăl prin El şi prin Duhul Sfânt. În vârtutea acestui fapt, întreaga viaţă cosmică, în toate formele manifestărilor ei, constituie o singură fiinţare de obşte, dar în diferite trepte de desăvârşire. Şi precum observăm în ființarea cosmică nesfârşite rânduri de nivele, de la atomul nevăzut până la minunatele sisteme galactice, astfel şi în monahism – care în menirea sa finală are întreaga asemănare cu Hristos „prin Carele toate s’au făcut” – se găsesc diferite trepte de desăvârşire în feluritele lui manifestări. Şi ceea ce poartă monahul în mintea sa arată măsura receptivităţii sale faţă de Descoperirea ce purcede de la Dumnezeu. În monahism pot veni oameni din toate straturile sociale, şi se observă diferențe între monahi, în măsura în care diferă capacitatea lor de a pătrunde în tainele cereşti.

Domnul, câtă vreme a petrecut cu noi pe pământ, vorbea cu poporul într’o limbă simplă, plină de chipuri luate din viaţa de zi cu zi, pentru ca şi cei mai simpli să Îl poată înțelege. Astfel, explica apostolilor: Vouă este dat a cunoaşte tainele împărăției lui Dumnezeu, dară celorlalți în pilde. [19] Dar cu multă suferință trăim acea dureroasă manifestare în viaţa Bisericii, că cei ce se află pe o treaptă mai joasă a înţelegerii nu pot înțelege nici gândurile, nici rugăciunile, nici puterile, nici contemplările, nici dragostea, pe care le posedă cei ce sânt mai în stare de a primi Descoperirea ce purcede de sus. Şi apostolul Pavel trăia foarte acut acest moment în slujirea sa apostolească: este vorba de cei ce pătrundeau mai puțin adânc în cunoaşterea celor dumnezeieşti, şi totuşi socoteau viziunea lor ca fiind culmea desăvârşirii, şi se luptau să întemeieze pe viziunea lor întreaga structură a Bisericii. Iată pentru ce spunea el că „adăpa oamenii cu lapte duhovnicesc.” Iar ceea ce îi depăşea, ceea ce era accesibil doar înțelegerii celor desăvârşiţi – despre aceea vorbea numai în cercul celor desăvârşiţi. Şi adaogă acestora că toți cari voiesc cu bună-cinstire a viețui (…), prigoni-se-vor [20] chiar în sânul Bisericii, deoarece sânt unii care nu numai că resping desăvârșirea, dar se și luptă împotriva ei. De aicea teama noastră de a vorbi despre desăvârşire.

Rastignirea EssexFirea noastră stricată nu ne dă puterea de a urma pilda lui Hristos. Pentru aceasta se naşte monahismul, ca un chip aparte al vieţuirii în lumea aceasta, ca năzuinţă de a se asemăna cu Hristos, Cela ce a murit pe Golgotha pentru toți, ca pre cei risipiți să adune întru una.[21] Astfel omul, prin paza poruncilor lui Hristos, ajunge treptat până la a se conştientiza pe sine ca Adam. Purtând în suflet ani de zile, zi de zi, ceas de ceas, acest gând, puțin câte puţin ne pregătim spre a deveni în stare cu adevărat a purta în el porunca lui Hristos în adevărata sa fiinţă. Prin această poruncă noi ne facem purtători universali ai întregii fiinţări cosmice și ai vieții Dumnezeiești. Ceea ce aşteaptă de la noi Domnul este nesfârşit de înalt, nesfârşit de mare. Şi religia noastră ar trebui să se caracterizeze ca religie în sensul absolut. Din ceruri S’a pogorât Hristos, Dumnezeu desăvârşit, făcător a tot ce există. Şi creştinul, prin ascultarea lui faţă de Hristos, se face primitor a tot ce se întâmplă în sfera omenească. Este curios, dar se întâmplă că, citind Descoperirea despre căderea omului, dintr’o dată simte că poartă în el acest păcat, şi în acest sens devine cu adevărat copil al lui Adam cel căzut. Monahismul începe cu lucruri foarte mici, dar se sfârşeşte prin aceea că omul se roagă pentru întreg Adamul ca însuşi pentru sine. Astfel Domnul la Înfricoşata Judecată va zice despre cel mai de pe urmă şi mic dintre oameni că acesta este El Însuşi, osândind pe cei ce nu I-au slujit atunci când El fusese în nevoi.[22]

Cele despre care vorbim acum întrec măsura înțelegerii de rând. Ele par cu desăvârșire de neajuns, cu desăvârşire în afara putinţei omului. Aceasta însă nu este decât consecinţa faptului că nu dorim cu adevărat a păşi pe urmele lui Hristos neluând în seamă necazurile căii. Mulți în vremea revoluției comuniste au murit de moarte mucenicească. Dar când nu este prigoană, atunci în locul muceniciei vine monahismul. Aşa a fost când a biruit Împăratul Constantin, iar creştinismul a devenit religie de stat: când, după primele trei veacuri de mucenicie pentru Hristos, s’a aşternut pacea, atunci cele mai alese elemente ale creştinismului au luat-o către pustie. Şi dacă vom privi lucrurile din punct de vedere al unei posibile analogii sau repetiții în istorie, ar trebui ca acum, anume cei mai aleşi să intre în monahism.

Poza Sf. Siluan AtonitulSântem aci un mic grup de monahi, şi mărturisim tocmai acestea despre care vorbesc, dar noi nu atingem desăvârşirea. Însuşi părintele nostru duhovnicesc Siluan scrie: „Doar în rare minute mă ridic la porunca lui Dumnezeu.”[23] Şi totuşi, sânt clipe când ne apropiem de această desăvârşire, pentru o vreme. Monahismul este mai întâi de toate viață duhovnicească, aşa cum ne-a descris-o Domnul. Dacă în bătrânețea mea îmi îngădui să merg până la astfel de limite, nu este pentru că eu însumi le-am atins, ci pentru că aşa înțeleg lucrurile acum, adică faptul că nu este altă cale pentru mântuirea omenirii – decât numai Evanghelia! Nu este alt Mântuitor pentru omenire – decât Hristos! Mulți zic: „Dar dacă toți vor deveni monahi, atunci ce, lumea va muri?” – Nu, nu va muri, ci va fi o înviere de obşte, iar istoria lumii se va termina nu în catastrofă, ci printr’o biruinţă plină de bucurie şi printr’o trecere nedureroasă la viața cea nemuritoare.

Acum, la sfârşitul cuvântului meu, având în vedere toate cele spuse mai sus, cu mai puțină frică şi cutremur îmi voiu îngădui să-mi exprim părerea despre cum va putea Biserica Rusă să se ridice din cenuşă cu o mai mare măreție duhovnicească decât la sfârşitul perioadei sinodale. Renaşterea întregii bogății a Bisericii Ruse se primejduieşte acum din pricina faptului că mulţi nicicum nu înțeleg cum se zideşte viaţa Bisericii lui Hristos, şi lucrează în absența adevăratei experiențe a harului Dumnezeiesc. Mai nainte de toate, neapărat trebuie ca toți să conştientizeze că, după pronia cu adevărat bună a lui Dumnezeu pentru Biserica Rusă, în prezent ocârmuirea ei este încredintatā Preafericitului Patriarh Alexei al II-lea. Personal, socotesc că un om mai potrivit decât Patriarhul Alexei al II-lea nu se află în momentul de față. Acest om modest a petrecut zeci de ani ca unul din cei mai apropiați colaboratori ai marelui Patriarh Alexei I, şi a slujit în toată vremea patriarhatului marelui rugător Pimen. Astfel, colaborând cu el în toate întreprinderile lui, vom da de-Dumnezeu-datului Patriarh putinţa de a realiza restaurarea Bisericii în toată puterea ei. Fie ca fiecare biserică, fiecare mănăstire, fiecare şcoală – tot ce aparținuse Bisericii Ruse şi i-a fost furat – tot ce acum a fost înapoiat Bisericii de către Stat, să se unească cu staulul întregii Rusii conduse astăzi de Patriarhul Alexei, şi să se unească în jurul lui. După aceea, dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vom fi reuşit să adunăm toată bogăţia materială care a rămas nenăruită, ne vom ruga osârduitor lui Dumnezeu să dea ierarhilor noştri ajutor pentru cea mai bună organizare a seminariilor şi academiilor theologice. Iar după ce se va atinge în acest plan unirea tuturor, va fi cu putință să se adune marele Sobor al Bisericii Dreptslăvitoare Ruse şi să se îndrepteze tot ce trebuie îndreptat.

Neînțeleasă îmi este pronia lui Dumnezeu care mi-a dat sarcina de a sluji marelui nevoitor, Cuviosul Siluan Athonitul. Şezând la picioarele lui, mi-a fost dat să aud cuvintele duhovniceşti ale acestui ales al lui Dumnezeu. Povăţuit de el, am putut să îi scriu viaţa. Cartea mea a fost primită cu dragoste de către o covârşitoare majoritate a nevoitorilor Sfântului Munte, şi de către multe mii de oameni. Mai departe a urmat activitatea mea ca întemeietor al mănăstirii în care idealul a fost învăţătura Cuviosului Siluan Athonitul. Şi iată că, în ciuda tuturor bolilor şi neputinţelor mele fizice, Domnul m’a păzit până la adânci bătrâneţi. Dacă vom avea în vedere vârsta mea (96 de ani), şi lunga mea slujire în monahism (67 de ani), mă aflu acum, ca simplu fapt, unul dintre duhovnicii cei mai în vârstă ai Bisericii Ortodoxe. În vârtutea acestui fapt, trecând cu vederea ruşinea de mine însumi, voiu spune totuşi ceea ce ar trebui să rămână numai între Dumnezeu şi mine. Mai mult de jumătate de veac, şi la Muntele Athos, şi în Apus, eu m’am rugat cu adânc plâns pentru mântuirea Bisericii Ruse, precum şi acum mă rog pentru întreaga Biserică Dreptslăvitoare, orişiunde s’ar afla ea. Vorbesc despre aceasta, pentru ca şi cei ce vor auzi cuvintele mele să fie îngăduitori în judecata lor faţă de mine. Şi încă o ultimă îndrăznire a mea: afirm că Duhul lui Dumnezeu mă întăreşte pentru adevărul cuvintelor mele în legătură cu Biserica Rusă şi cu de-Dumnezeu-datul Patriarhul ei. Rogu-vă pe toți: Ascultați cuvântul pe care mi l-a dat Dumnezeu, şi pentru care toată răspunderea atârnă asupra mea![24] Căci numai în felul acesta poate fi mântuită Biserica Ortodoxă Rusă.

Ceea ce spun astăzi poate că va ajuta, fie şi în cea mai mică măsură, la renaşterea Bisericii Ruse. Eu v’am cerut să vă rugaţi pentru mine, ca să-mi împlinesc această sarcină fără poticneală. Dar, bineînțeles, relaţiile mele cu voi sânt altele.[25]

În scrierile lui, Sf. Siluan vorbeşte despre adevăratul monahism ca fiind inaccesibil celor mai mulți.[26] El o exprimă astfel: „Dar aceasta nu este pentru toţi”; şi adaugă că atunci când monahismul slujeşte în plan exterior oamenilor, „şi aceasta este primită, dar este departe de monahism.”[27]

Vă spun că în cuvântul pe care vi l-am dat astăzi îndrăznesc să vorbesc despre „taina cea mare” a apostolului Pavel.[28] El nu ne-a vorbit de cuvântările lui cu cei desăvârşiţi. Şi, în realitate, cuvântul meu către voi este, bineînţeles, o îndrăzneală care întrece orice măsură. Însă ne întemeiem pe însuşi cuvântul lui Hristos, că „El ne-a dat pildă ca şi noi să facem precum El a făcut,[29] şi să „urmăm Lui.[30] Dar în ce constă această „facere”? – În aceea că El „Şi-a dat Propria viață” pentru a mântui viața lumii.[31] Să propovăduieşti un astfel de creştinism desăvârşit în lumea noastră sălbăticită – este cu neputinţă. Până şi în mănăstiri, doar puţinora le este accesibilă aceasta.

cropped-ca753-sophrony.jpgÎn cartea mea este descris cum m’a cercetat în chilie un pustnic, atunci când eram în mănăstire. Şi mi-a dezvăluit cuvântul lui Hristos: „Voiu milui pre tot omul care, fie o dată, a chemat numele lui Dumnezeu. Dară cei care păzesc poruncile Mele, în Împărăție vor fi prietenii Mei. Iar pre ceilalți doar voiu milui.[32] Eu mi-am exprimat în carte judecata privitor la cuvintele lui, dar într’un sens, aş zice că s’ar putea chiar ca aceasta să fi fost o adevărată arătare a lui Hristos.

Şi aşa, rugați-vă pentru întreaga Biserică Dreptslăvitoare: fie ea în Iugoslavia, în Bulgaria, în România, fie în Rusia, în Grecia, în America. Pretutindenea unde se află Biserica Dreptslăvitoare, prin duhul ei, ea tulbură lumea, şi împotriva ei se duce un război încrâncenat, deşi un cuvânt mai bun decât ce propune Biserica Ortodoxă, nimeni altcineva nu grăieşte.

Şi deci, înţelegeţi care este îndrăznirea mea astăzi? Fiecare dintre noi îşi poate pune întrebarea: „Întradevăr, unde este desăvârşirea?” Dacă citim scrierile Stareţului[33] [Siluan], scrise curând după Primul Război Mondial, vom afla cuvinte despre această desăvârşire: „A te ruga pentru lume înseamnă a-ți vărsa sângele.”[34] Ori despre ce ar scrie, aproape pretutindenea la sfârşit vorbeşte despre rugăciunea pentru întregul Adam, cunoscând starea duhovnicească în care, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Theolog, fiecare dintre noi trebuie să se conştientizeze ca un Adam, şi ca un purtător al păcatului celui întâi născut.[35]

cropped-vita-si-mladitele-la-essex.jpgÎn general, ideea mea am spus-o. Şi a purta în sine această idee, tăcând cu sfințenie despre ea (pentru că oamenilor le este nesuferită), este deja lucru mare. Orişiunde s’ar pomeni cuvântul ei, spuie-se el cumva, undeva în afara căilor lumii acesteia – dar el trebuie spus. Iar dacă acest cuget pe care-l vedem în Dumnezeu Iisus Hristos se face gândirea noastră,[36] înseamnă că ni s’a împărtăşit viaţa cea nezidită a lui Dumnezeu Însuşi. Şi în aceasta stă mântuirea omului. Vorbim de mântuirea deplină.

Poate că acest cuvânt se va publica în vreo revistă. Eu nu îl vreau în ziare, chiar în cele ale Patriarhiei. Ziarul, orişicum, are numai un caracter de „informaţie.” Dar cuvântul acesta, în realitate este mărturisirea înţelegerii noastre, a vieții în Hristos, şi a monahismului îndeosebi. Şi această mărturisire a tainei lui Dumnezeu, pentru noi este sfântă…

Este curios cum se petrec lucrurile şi cum decurge viaţa în lume. La drept vorbind, este destul să observi duhul de care se lasă mişcat omul. Iată, în cursul a două mii de ani, a fost Duhul Care ne-a vorbit despre Dumnezeirea lui Hristos, şi aceasta era limpede tuturora. Iar acum, dintr’o dată refuzul de a înțelege pe Hristos ca Dumnezeu, deşi cuvintele pe care le-a grăit El vădesc limpede că a fost cu noi Dumnezeu, şi nu vreun fantezist nebun.

Mulţumesc vouă că m’ați ascultat. Mulțumesc pentru rugăciuni… Pentru astăzi mi-am terminat cuvântul, şi să fie binecuvântarea Domnului peste voi toți.

Așadar, noi începem viața călugărească nu cu rugăciuni pentru întreaga Biserică Dreptslăvitoare, orişiunde s’ar afla ea, ci începem numai cu pocăinţă pentru ignoranța noastră, pentru că nu cunoaştem legea vieţii dumnezeieşti. Facem câte o mică lucrare de zi cu zi: sădim, sau scoatem cartofi, ne împlinim ascultările,zidim o casă ş.a.m.d. – aşa începem. Dar acesta este unul din aspectele vieţii. Iar celălalt – aşa cum este scris în Viața Sfântului Siluan: „Şi merge omul cu picioarele pe acest pământ, şi cu mâinile lui lucrează, dar nimenea nu ştie că în duh el trăieşte în Dumnezeu.”[37] Şi aşa, acesta este monahismul nostru.

[1] Nr. C-43 (31 Aug. 1992), după numerotarea M TI

[2] Este vorba de un tânăr care a stat cu noi câteva săptămâni, astăzi monah într’una din mănăstirile ruseşti (n. tr.)

[3] Vezi Arhim. Sofronie, Видеть Бога как Он есть. Cf. traducerea românească, Mistica vederii lui Dumnezeu, Ed. Adonai, Bucureşti, 1995, p. 206. (n. tr.)

[4] 1 Cor. 3:1-2.

[5] Evr. 5:13-14.

[6]  1 Cor. 2:6.

[7] Lc. 12:49

[8] Io. 13:15.

[9] Cf. Gal. 3:13.

[10] Fac. 3:17.

[11] Cf. 2 Cor. 5:14-15, Evr. 2:9 s.a.

[12] Cf. Mt. 26:39 si 42; Mc. 14:36; Lc. 23:34 Ş.a.

[13] Io. 13:34.

[14] Io. 15:13-15.

[15] Lc. 14:26;9:24.

[16] Cf. Io. 13:1.

[17] Cf. Mt. 20:28; Mc. 10:45.

[18] Io. 15:13.

[19] Lc. 8:10.

[20] 2 Tim. 3:12.

[21] Io. 11:52.

[22] Mt. 25:31–46.

[23] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 183.

[24] Vezi „Mărturia Duhului: Părintele Sofronie şi Biserica Rusă,” p. 373

[25] Cu acest paragraf şi cele ce urmează Părintele Sofronie reia cuvântul către obşte (n. tr.)

[26] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, op. cit., pp. 156-166.

[27] Ibid., p. 157.

[28] 1 Tim. 3:16.

[29] Cf. Io. 13:15.

[30] Cf. Mt. 16:24.

[31] Cf. Io. 6:51.

[32] Arhim. Sofronie, Viata si învățătura Staretului Siluan Athonitul, op. cit., p. 184.

[33] Cuvântul „Stareţ” (în rusă „bătrân”) se întrebuinţează ca şi în greacă, în scopul de a cinsti pe un monah mai în vârstă, ca fiind mai îmbunătăţit. În română termenul are în vedere pe mai-marele unei mănăstiri, acolo unde rusa şi greaca folosesc titlul de „igumen.” Deoarece în limba noastră nu s’a obişnuit încă să cinstim cu „Bătrâne!” pe cei mai în vârstă, am socotit ca pentru ediţia de faţă să întrebuinţăm termenii ca în rusă, „Stareţ,” ca adresare celor mai în vârstă, şi „igumen” când este vorba de întâistătătorul mănăstirii. (N. tr.)

[34] Ibid., p. 225.

[35] Cf. Sf. Simeon Noul Theolog, Cuvântul 38.

[36] Flр. 2:5; 1 Сог. 2:16.

[37]  Arhim. Sofronie, Viața si învățătura…, op cit, p. 224.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s